Câtă poezie încape prin gaura cheii?

Share

Nominalizat de șapte ori la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, autor a peste 30 de cărți, dintre care 18 de poezie, distins cu numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor, dintre care cel mai recent chiar în 2019 pentru anul editorial 2018, și nu numai, Ovidiu Genaru este acel tip de scriitor de excepție, a cărui mare poezie depășește orice îngrădire formală sau stilistică, aceasta având nu doar un rol estetic, ci și unul de adaptare, ca rezultat al raportului permanent și intens cu lumea interioară și exterioară, aspect constatat atât cu prilejul parcurgerii volumelor anterioare ale autorului, cât și în timpul lecturării recentului volum, La opt, gaura cheii și alte patimi, publicat în anul 2018, la Editura Junimea, din Iași. Așezat de Cornel Ungureanu între „excepționalii izolați”, Ovidiu Genaru este un poet a cărui poezie impresionează atât prin simplitate, cât și prin profunzime, deopotrivă. În spatele unor aparente constatări, se află un sistem complex de psihanaliză, fiecare zi, cu întâmplările ei mai mult sau mai puțin importante, fiind o oportunitate de asimilare a realității și de acomodare la noile situații și experiențe. Poezia devine, astfel, un mijloc de adaptare, un întreg mecanism de apărare, de păstrare a echilibrului, de consolidare a eului. Captiv în lumea sa interioară, într-o izolare nu neapărat voită, ci mai degrabă predestinată, autorul încearcă o descătușare, un act de eliberare prin poezie, așa cum reiese și din poemul care constituie motto-ul volumului: „Am deschis ușa coliviei: Hai du-te o implor/ Pasărea mea captivă bâjbâie spațiul/ (…) plânge și-i este milă de libertate// Hai fugi unde vezi cu ochii/ eu repejor voi sigila portița/ Dar pasărea intră iarăși în carcera ei/ în lumina prizonieră își pune cătușa/ E feri – cită și cântă jelind/ cântă ca noi/ dorința de a fi afară./”. Această permanentă întoarcere este consecința inadaptării, una la sensul propriu, văzută ca ,,stare de refuz sau de incapacitate de a stabili un acord, o comunicare cu ceilalți sau cu mediul social, din cauza imposibilității de a găsi elemente comune”, izolarea fiind, în cazul inadaptării, un act de singurătate acceptată, o retragere în sine, generată de resortul intrinsec.

Imaginile par desprinse din peisajul oricărui areal urban, unul neprietenos, cu iz de mahala, anost și deloc favorabil unor indivizi cu înclinații poetice: vecinul care dă găuri, lifturile blocate, știrile de la CNN, gândacii de bucătărie, parteneriatul domestic, 112, bețiile, scandalurile conjugale, salvările, claxoanele, toxicomanii, tornada, încălzirea globală, adulterul, depresiile, UE, Vestul, declinul Occidentului, mahalaua, Justiția. Dar, cu toate acestea și din toate acestea, impresionant și firesc, Ovidiu Genaru face poezie, un fel de „street dance” liric, de lungă întindere, cu breșe stilistice aparte: „Noi gloata formăm ceva compact materie presată/ nu vișin înflorit. Un calup de proteine”, „(…) o lume/ care apare la capătul țevii ca amintirea altei lumi”, „o coloană de urgențe/ și claxoane/ penetrând celofanul subțire al nopții” („La opt”).

Inserții din lumea vegetală sau animală completează imaginea lumii interioare a autorului: „Spuneți-mi, dacă iubesc trandafirii, comit un adulter?”, „Animalul în care mă scald e zăvorât./ Conținuturile lui îmi sunt străine.”. Diferența dintre aparență și esență se transformă într-o sursă de tulburare, de indignare a individului care nu poate accepta adevărul decât în forma lui pură, revolta transformându-se în ironie fină: „(…) în zadar dosiți mortul din dormitor/ degeaba îl acoperiți cu perne și-l/ înăbușiți cu flori/ și-l parfumați cu chanel”/ (…) Până nu recunoașteți că mortul există/ și e al vostru/ el pute.” În acest tumult existențial, în care la fiecare etaj al blocului se desfășoară câte o poveste de viață, acceptarea apartenenței la un anumit grup social e inerentă: „Viața la bloc e un roman. Acest întreg protoplasmatic celular.// La toate etajele se aude un vuiet biografic.”. În amalgamul de oameni și stări, doar gândul la iminența morții întrerupe temporar fluxul continuu și ciclic al desfășurării evenimentelor: „Și noi iubim animalele care zboară/ fie pasăre, fie si -nucigaș.” , „Când suntem fericiți noi sunăm la 112/ și nenorocirea ne învăluie ca o boare. („Înregistrări”), „În stetoscop e o liniște de moarte” („Puls zero”).

Inadaptarea și izolarea sunt pretexte lirice pentru introspecție. Cel izolat se privește din exterior, ca într-un vis, dar asumându-și marginalizarea și autoexilarea. „A fi viu” nu e similar cu „a trăi”, senzația detașării vine odată cu momentul conștientizării acestei separări de lume, de conceptele, atitudinile și comportamentele considerate a fi inacceptabile și incompatibile cu idealul și concepția despre lume și viață a autorului: „Noi care trăim la margini noi ca și când toți/ am fi vii/ dăm buzna la psihiatru. Noi vrem un diagnostic/ precis.” („Înregistrări”).

Fiecare moment de conștientizare este o nouă naștere, o trecere repetabilă prin propria existență, una în care numai lumina copilăriei se înalță mai presus de toate lucrurile, iar moartea devine un refren nesfârșit: „Copil în maica lui rupe sigiliul./ Copil mușcam cu poftă mere verzi și nu muream/ și nu muream de mii de ori/ de mii de ori.// Lumină orbitoare peste tot din care-mi/ construiam/ mici jucării/ și amintiri.” („Înconjurat”).

Poezia își are existența tocmai în starea conflictuală a poetului. Momentul întoarcerii în copilărie înseamnă echilibru, calm, lumină, spațiu securizat, libertate, căldură și, implicit, lipsa nevoii de poezie: „Nu-i vară să nu mă simt copil./ Atunci nu scriu.”, pe când prezentul sufocant, generează, ca formă de protest, poezia: „Nevroza mea divină/ poezia/”. Dacă, în muzică, sincopa este un efect dinamic, care se obține prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab din urmă, în poezia lui Ovidiu Genaru putem vorbi despre sincopă în ceea ce privește registrul tematic, stilistic și ritmic, în cadrul aceluiași poem, efect ce conferă răsturnări neașteptate ale discursului poetic: „Eu călare pe ciocârlie reprezint un tablou (…)/ Uite vioara alăptând o mireasmă/ (…) uite un mânz răsturnat într-o iapă.” („Jurnalul din ap.66 etaj 10).

Despre poezia lui Genaru ar fi multe de spus, prea multe pentru a putea fi cuprinse în câteva pagini. A fi contemporan cu un autor de valoarea lui Ovidiu Genaru, nu este un fapt neînsemnat. Vă mulțumim, domnule Genaru, pentru privilegiul și bucuria de a avea aproape o mare poezie!

Flavia ADAM

[„Neuma”, nr 7-8 (21-22), iulie-august 2019]

Setting

Layout

reset default