Când M.R. Iacoban o ia razna

Share

Deschid o carte de călătorii. Un scurt Argument pune, de la început, punctul pe i: „Mă tem că obișnuita «literatură de călătorie» e-n cumpănă: ori se «resetează», ori ajunge să nu mai intereseze”. Într-adevăr, în epoca internetului, a avionului și, nu în ultimul rând, în ceea ce ne privește pe noi, românii, a libertății de a călători, „lumea s-a micșorat”, iar individul vrea să vadă „cu ochii lui” ceea ce altădată nu putea decât să-și imagineze cu ochii minții visând pe o pagină de carte. Cu toate acestea, călătorului cu mâncărime în buricele degetelor, adică dornic să-și aștearnă pe hârtie impresiile, i-a rămas (deocamdată) „șansa să sondeze […] variatele ipostaze ale «comediei umane», aceeași și mereu altfel întruchipată pe toate meridianele lumii”. Și i-a mai rămas acestui călător posibilitatea să exprime felul în care locurile vizitate se reflectă/reverberează în sufletul și în conștiința sa, modul în care el, individ al secolului XXI, rezonează cu ceea ce vede.

Dar nu teorie vreau să fac acum. Așadar, cartea din argumentul căreia am citat mai sus se numește Din străinătate. Razna prin patru continente, este semnată de Mircea Radu Iacoban și a apărut recent la Editura Junimea. Nu este pentru prima oară când cunoscutul dramaturg, scriitor, scenarist, editor, conducător de instituții culturale (și n-am epuizat lista!) o ia razna prin niște continente (în 1977 erau doar trei, de pildă). Însemnările de acum se întind pe vreo 55 de ani (cele mai vechi datează din 1963, cele mai recente din 2018) și patru continente (Europa, Asia, Africa și America de Nord și Centrală). Câteva se constituie într-un arc peste timp reunind pe aceeași pagină impresii vechi de câteva decenii și impresiile noi sau rezonanța acelora după trecerea timpului – un sugestiv exemplu fiind întâlnirea din 1964, deloc impresionantă atunci, cu bulgăroaica Vanghelia Pandeva, Baba Vanga, ale cărei predicții adeverite între timp îi dau frisoane în 2014!

Nu există (sau nu l-am descoperit eu) un anume criteriu al ordonării textelor, ele se înșiruie aleatoriu, începând, totuși, semnificativ, cu reacția unor străini față de turistul/vizitatorul român, în cazul de față „străinul” fiind chiar o autoritate – vameșul de la imigrări de pe aeroportul din Detroit – și excesiva sa vigilență față de un cetățean român care, pe deasupra, mai purta în bagaje și „niște amărâte sticluțe din plastic împodobite cu o inscripție contorsionată: RIENI (ce mi ți-i Rieni, ce mi ți-e Riad?) – palincă destinată micilor cadouri”.

Depistăm totuși un fel de fir roșu ce străbate întregul volum: călătorul nu poate să nu facă dese comparații, directe sau subînțelese, între ceea ce vede prin lumea largă și realitatea de acasă. (Cred că, de fapt, acest impuls este în comportamentul tuturor turiștilor români și, dacă mă gândesc bine, al tuturor turiștilor, indiferent de meridian și paralelă – zic asta amintindu-mi o scenă văzută acum câțiva ani în Ischia: două japoneze, mânate de cine știe ce curiozitate, gustau… apa Mării Tireniene!). Astfel, în Mallorca asfaltul impecabil nu trece nebăgat în seamă de românul obișnuit cu „peticeala” de pe șoselele românești, tot așa cum îl impresionează comportamentul stăpânilor ce-și scot câinii la plimbare, dotați cu mănușa și săculețul de rigoare, ori lăsatul buteliilor peste noapte în fața porții spre a fi schimbate, obicei de neimaginat în țara natală… Dintr-o recentă călătorie în Turcia, scriitorul notează neplăcerea cauzată de lipsa scaunelor/băncilor în sala de așteptare a Aeroportului de la Otopeni, într-un total contrast cu comportamentul celor de la Istanbul: călătorului care are de așteptat multe ore pentru schimbarea avionului i se oferă nu un scaun, ci un tur complet al orașului, două mese la un restaurant „onorabil”, plus un mic dar din partea companiei aeriene… Alte comparații sugerate sunt provocate de comportamentul conducătorilor auto în trafic (în blocajul generat de blackout, marea pană de curent din SUA, fără niciun semafor funcțional, „nimeni nu claxona, toți au rămas calmi”, tot așa cum calmă este și circulația pe străduțele spre Castelmola „în care zici că n-ar încăpea o motocicletă”, dar unde „nimeni nu înjură, nimeni nu face scandal”, nota bene, asta fiind în vulcanica Sicilie!). Ori de amabilitatea unui funcționar de la căile ferate canadiene, de modul în care alții știu să facă turism (hotelul sicilian în care „toată Dora Lazăr CÂND MR IACOBAN O IA RAZNA lector 228 PR SAECULUM 3-4/2019 O aparatura funcționează ceas, niciun bec ars, nicio scrumieră ciobită, scaun șchiop, covor pătat”), de pădurile de pin neatinse de topor din Tenerife, de eficienta funcționare a unor instituții (gara Letojanni din Sicilia este total lipsită de personal, înlocuit cu un automat pentru bilete) ș.a.m.d. La comparații invită și călătoria de o zi în micul stat din Pirinei, Andorra, în vreme ce noi, „ditamai țara, ce mare brânză facem?”.

Dar, deși suntem tentați să credem că toate paralelele acestea ar fi în defavoarea noastră (o însemnare din 2018 are chiar un subtitlu posibil: ca la noi, la nimenea!), am avut plăcuta surpriză să descopăr și puncte în favoarea românilor! De pildă, în ce privește leafa la americani, aflăm că „nici în bogata și prospera USA” „nu umblă câinii cu colaci în coadă”. Tot pe continentul american, mobilierul numit „bibliotecă” nu se mai fabrică fiindcă „n-are căutare”, iar în Canare, în anul de grație 2016, cărțile sunt de unică folosință, apoi sunt arse, autorul declarându-se „prea puțin dispus să aplaud[e] magnificele înnoiri ale veacului”, tot așa cum soluția înlocuirii lumânărilor cu beculețul, pe care-l „aprinzi” în lăcașurile de cult cu un euro și care arde o oră și jumătate, este „cu totul în afara simbolisticii reprezentată de flăcăruia lumânării și o «soluție tehnică», pentru ortodoxie, sper, în veci inaplicabilă. Un soi de kitsch.”

Alteori, autorul găsește similitudini „emoționante între orașul clasicismului german și dulcele târg moldovenesc al Iașului, ce poartă același nimb de vatră a unei spiritualități”, ori între Palatul Cnossos și Cetatea Neamțului, primul având doar avantajul a patru milenii de existență. În schimb, la Messina, M.R. Iacoban constată cu mândrie că ceasul din turnul vechi, în fața căruia se adună puzderie de turiști, a fost instalat în 1933, în vreme ce „primul orologiu ieșean, cel de la Sfântul Spiridon, datează de la 1801!”.

Nu lipsesc nici notațiile referitoare la dezavantajele civilizației – iată, în acest sens, aventurile pescărești în Canada și urmările pregătirii „delicioasei saramuri Iacoban” – când la ușa apartamentului, bocănind „violent”, apare pompierul blocului cu un extinctor în brațe alarmat de senzorul din tavanul bucătăriei.

 

Multe sunt direcțiile ce pot fi urmărite într-o încercare de sistematizare a notațiilor de călătorie propuse de M.R. Iacoban, începând, de pildă, cu modul în care se reflectă „monumentalul faimos” în sensibilitatea vizitatorului, felul în care acesta deslușește „temeiurile ce l-au umanizat cândva și-l păstrează între valorile umanității acum”, precum la Barcelona, unde urmărește realizările lui Gaudi, „cel care a intuit capacitatea liniei ondulate de a vibra cald și uman”, ori în Rodos, în căutarea colosului ridicat cândva din bronzul obținut prin topirea ghiulelelor și mașinilor de luptă, bronz retopit și reîntruchipat peste secole în arme – „atunci a murit Colosul a doua oară, dar s-a înfiripat un gând: o statuie poate prețui și impresiona infinit mai mult decât un munte de ghiulele”.

Sunt de reținut și notațiile fostului comentator sportiv, ce cheamă din amintire nume sau meciuri celebre, de la Frățilă, Pârcălab sau celebrul Teașcă și frica lui de avion, la meciul lui Dinamo de pe San Siro din Cupa Campionilor Europeni ori dezastrul (1-7!) din 1967 cu Elveția („gafă de dopaj?”), până la… grădina lui Nadal din Mallorca, unde turistul Iacoban nu se poate abține să nu arunce o pietricică!

Însoțindu-l pe scriitor în călătoriile sale, întâlnim personalități celebre, precum Sandu Darie, stabilit în Havana, cu „structurile sale spațiale”, Eugen Ionescu aruncându-și pălăria în sală, la Atena, în 1978, ori amintirea lui Papa Hemingway – la Finca, în Antile – „călărind cu încăpățânare muchia dintre viață și moarte, căutând mereu esențele, începuturile simple și fundamentale, exasperat de eternele poticneli în pragul marii taine”.

Dar și cu români anonimi, precum menajera plecată din Câmpulung să „gospodărească” cele 28 de camere ale unui hotel din Creta pentru un motiv „temeinic”: „– D’apoi, dă…” ori fosta șefă de promoție Lelia, animatoare într-un cabaret de lux pe malul Bosforului (dar asta era în 1965 și întâmplarea era pe atunci un lucru foarte rar!).

 

Nu lipsesc nici „clasicele” însemnări de călătorie – despre zidul chinezesc și oastea de teracotă, despre orașul bulgăresc Veliko Târnovo și pădurea tropicală din Antile, despre Sicilia ori Tenerife – „o adevărată oază de civilizație în toate cele”, Creta ori Copenhaga, unde dramaturgul obișnuit cu secretele mișcării scenice pune în antiteză amploarea „tărăboiul” schimbării gărzii în fața Palatului Regal și figura santinelei nou instalată în post: „Are două pete în obraji, roșii, rotunde, ca la păpuși. Sprâncenele blonde. Ochii albaștri, Căciula imensă se reazimă pe streașina ochelarilor. Nu ți-l poți închipui în ruptul capului trăgând cu pușca.. Nici măcar într-o vrabie.”

 

Invocând de cel puțin două ori un vechi proverb (doar la drum lung cunoști cu adevărat omul) și zicând o vorbă mare (apoftegmatică de-a dreptul) – „călătoria capătă virtuți de turnesol întru revelarea caracterelor” – , MRI știe să valorifice șansa de care pomenea la început, aceea de a sonda „variatele ipostaze ale «comediei umane»”. Fără a avea, genetic vorbind, harul specific muntenesc al pamfletarului usturător, beneficiind însă de abilitățile omului de teatru, ieșeanul (prin definiție mai blajin) pornit razna prin lume notează amar-ilarul spectacol susținut de niște Chirițe din grupul de excursioniști, „două-trei doamne elegante și rubiconde, bătând către suta de kile, cărora nu le convine nimic, întârzie mereu, le pute totul și-o țin într-un reproș”, prestația ghidului din Peștera Bellamar, reprezentația oferită de tovarășii de compartiment din trenul spre Malmö (într-o adevărată înșiruire de didascalii: presupusul englez „Smith”, „uscățiv, înalt, numără, cred, vreo 45 de ani” și rostind la fiece mișcare I am sorry, japonezul cufundat „în cine știe ce meditație” care „deapănă între degete un șirag de mătănii”, un ins cu „figură simpatică de funcționar cu mânecuțe”, altul cu „ochi migdalați, piele tăbăcită, păr lins: lapon sau așa ceva”…) totul pe fundalul unui peisaj invariabil și inexpresiv („brazi – mesteceni – zăpadă –piatră”). Tot aici putem aminti mini-comedia din textul În Azore… să nu scrii, dar, mai ales, însemnarea din Egipt (spațiul geografic e doar pretext), din 2018, Caracterologie (amintind de domnul Sarsailă al lui I. Heliade-Rădulescu) unde conturează cele cinci tipuri de turiști – naiva, poznașul, Toma Necredinciosul, mirii, prețioasa, fericit completate cu directorul general din grupul de excursioniști în Tenerife, din altă însemnare.

 

Deși scrise în vremi și vremuri diferite, însemnările lui M.R. Iacoban nu variază ca atitudine, condeiul nu îi este tributar poncifurilor din vechiul regim, poate doar în două texte – unul din 1968 (când, din plin realism socialist nimerește la Bienala de la Veneția „în plin abstracționism”), al doilea din 1967 – unde, în prezentarea Stockholmului, se simte o ușoară adiere de „capitalism descompus” [în discoteci cu tipi bizari – „o domnișoară (cred) se apropie….”; „expresii blazate de pierdenoapte înrăiți”; „priviri apatice și goale”, „două fete (ori poate băieți) dansează…” – „totul respiră imensă singurătate și-ți face impresia că mulți dintre acești oameni încearcă zadarnic să fugă de ceva, poate de ei înșiși, poate de însingurare…”], cu morala de rigoare (la închidere, „băiatul de la stație stinge aparatele. Are o mutră satisfăcută, aproape veselă. N-am prea înțeles de ce”). Departe de a epuiza „temele” volumului propus de mr M.R. Iacoban (poate n-ar trebui să trec peste uimirea gen „așa ceva nu se există!”, dar nu declanșată de vederea vreunei girafe, ci de misterul ridicării monumentelor faraonice din Egipt, cu hotărâta concluzie: „nu mai cred în explicațiile servite până acum”), aș mai menționa însemnările ocazionate de drumurile pe pământul românesc de peste Prut – de la podul de flori din 1990, „un pod al iluziilor, durat de-a lungul Prutului, nu de-a curmezișul”, până la războiul de la Nistru, trecând prin dramatismul arestării de la Tiraspol, prin suspansul generat de lipsa mantirovkăi ori prin comedia neagră a modului în care se fac afaceri postrevoluționare la Chișinău cu ouă.

Și n-aș putea încheia fără a aminti însemnarea din 2009 despre rumunii de pe Valea Timocului redenumiți de oficialitățile sârbe vlahi și părăsiți cu totul de politicienii din țara-mamă, ceea ce-mi readuce în memorie vorbele lui Ioan Baba dintr-un interviu pe care mi l-a acordat în 2015 (semn că nimic nu s-a schimbat): „Ne simțim străini și vitregiți, dar nu plângem pentru faptul că parlamentarii români refuză să ne considere români…”

 

Când mister Iacoban o ia razna prin lume, cu siguranță cititorii pornesc într-o călătorie în jurul sau în interiorul unei neobosite personalități culturale!

 

Dora Lazăr

(„Pro Saeculum, nr. 3-4 2019)

Setting

Layout

reset default