Biografisme și poeme de dragoste

Share

Ca niciodată până acum, Ion Mircea, poet mai degrabă discret în ce privește abordarea amănuntelor de viață personală, recurge masiv la elementul autobiografic în recenta sa carte de poeme inedite, Materia care ne desparte (Junimea, 2018), carte publicată la o bună distanță în timp față de cea precedentă (Manuscrisul din Insula Elefantina, 2012). Astfel, poetul ne vorbește, chiar în primul poem al volumului, Oglinda natală, despre propria naștere, prematură, de la care au trecut șaptezeci de ani („Aveam doar șapte luni când m-am prezentat/ la apelul de seară”), apoi despre anii. copilăriei („Copil,/ îmi dădeam întâlnire cu lucrurile”), despre familie ori despre plecarea peste Alpii Transilvaniei („sunt douăzeci de ani de când iubirea m-a trecut munții”).

Momentele alese pentru evocare sunt, îndeobște, simbolice. înmormântarea bunicului, de pildă, înseamnă prima cunoștință cu moartea („cel dintâi mort din viața mea”), trecută prin ochii copilului, care o înțelege ca pe un joc din universul său. Din copilărie, pe lângă alte întâmplări, unele dramatice („Trenul ne-a omorât toate caprele, mama încă plângând/ și parcă temându-se de adevăr/ mă spală pe cap în ciubăr”), e ales și un moment comic („anotimpul primului sărut”). Tot Ia acea vârstă peisajul se transfigurează miraculos pentru cei doi copii care par să-și trăiască prima idilă: „la vederea noastră/ întreaga pajiște cu ghiocei/ a început să alunece/ prin stratul de întuneric de sub ea/ ca o sanie pe zăpadă”.

Din decorul familial, figura tatălui are parte de un tratament contradictoriu. În poemul care evocă „cea dintâi evadare a tatălui meu”, poem puternic, cu frazare sinuoasă, indirectă, sentimentul de revoltă al copilului care-și vede părintele plecând de-acasă și părăsindu-și familia suferă un transfer, o înstrăinare pe care o accentuează însăși folosirea unei alte limbi (I hate you, transparency). Copilul nu-și manifestă ura asupra tatălui vinovat, ci asupra a cu totul altceva. Poetul apelează, așadar, la litotă, la un mijloc retoric de a atenua, de a stăpâni tensiunea momentului: „Am urât o singură dată și din lot sufletul/ transparența./ sfâșiat/ între unul și celălalt/ la cea dintâi evadare/ a tatălui meu/ i-am cerut mamei o gumă/ să pot șterge de pe geam pro­prietate;-/ lucrul acela străin/ care-mi îngăduia să văd dincolo de el./ mi-aș fi dorit ca privirea mea/ să nu-1 traverseze/ și să rămână în cameră cu noi/ simțeam prin tot trupul un sacrilegiu/scrâșnetul văzului care străbate sticla/ sângele invizibil și spălat de ploi/ pe urme le bărbatului care se îndepărta fără să privească înapoi”.

Un alt poem (E un fel de a spune că limbajul arde), mai lung, mai complicat, consemnează ultimele clipe ale tatălui dinaintea morții. Grandilocvența, emfaza se strecoară însă într-o relatare care, după toate aparențele. își propune să amendeze emoția resimțită, cu alte cuvinte, senti­mentalismul: „E ultima jumătate de ceas/ sunt ultimele minute petrecute de tatăl meu printre noi/ îi citesc clin Psalmii lui David/ cu infinită rușine mărturisind/ că mâinile și vocea îmi tremură/ ca o fetiță în fala oglinzii/ dincolo de care se ascunde întunericul”.

Numeroase versuri evocatoare sunt, în prima secțiune a volumului, dedicate mamei: „pe mama o reîntâlnesc în cele mai neașteptate locuri./ o coardă/ vibrând cu nervozitate, ea e pretutindeni și nicăieri./ prezentă cu adevărat e numai vibrația,/ sunetul ei persistent și infinit dezirabil”. Folosirea repetiției creează simetrii pertinente. Astfel începutul unui poem (Cobor cu mama dealul) prezintă o scenă din copilărie cuprinzând toate detaliile descripției rea­liste, timp, loc, scop: „Cobor cu mama dealul/ să prindem trenul spre Bistrița/ de patru și douăzeci. Am unsprezece ani/ e o noapte senină/ cu stele joase joase de tot”. Peste câteva versuri, și obscure și cam de umplutură, repetiția golește scena de detalii, așa cum existența, odată cu trecerea anilor, se golește de sens: „cobor/ de unul singur dealul/ e o noapte senină/ cu stele joase joase de tot./ am șaptezeci de ani/ nu mă grăbesc/ sunt singur/ e o noapte senină/ și nu există tren pentru direcția în care plec”. Versurile se repetă, la rândul lor, de încă două ori, întărind sentimentul de singurătate, de așteptare împăcată a sfârșitului.

Nu sunt multe exemplele de firesc, de simplitate a tonului, de lipsă de teatralitate și artificiu pe care să ni le ofere poezia lui Ion Mircea pe bune porțiuni din cartea sa, căci autorul îndrăgește sofismele, gesticulația pronunțată, expresia paradoxală sau ușor absurdă, cu aer sentențios (iată o mostră: „preludiul oricărei imensități/ este abrevierea ochiului care o contemplă”!). Versuri bune, cu dicție convingătoare alternează cu altele, anodine. Dintre cele aparținând primei categorii să alegem și scurtul poem Cu marea, față către față, poem plin de tandrețe și cu sugestii care nu se opresc doar la imaginea mamei: „Din pricini doar de ea cunoscute, mama/ a văzut marea pentru întâia oară/ la vârsta de patruzeci și trei de ani./ în schimb, la vederea mamei/ (pe plajă, în iulie,/ îmbrăcată-n cojoc și opinci),/ marea număra mai multe zeci de milenii./ deci, marea fiind mai în vârstă decât ea, era firesc ca mama să fie prima care dă bună ziua./ ceea ce a și făcut”.

Dintre cele aparținând celei de-a doua categorii, să ne oprim la un poem în care. într-o definiție interminabilă, „vidul” e ciuruit de metafore ca după o rafală de mitralieră. Paradoxal, „vidul” se umple cu imagini abstruse, ajungând să se materializeze: „vidul e leucemia/ primei ninsori de pe creștetul trandafirului/ e un soldat care-și descheie mantaua la gât/ să-ți arate semnul definitiv al macetei/ să-ți arate că nu are gât precum căpăcelul de ghindă/ într-un cuvânt să-ți arate că nu e vizibil încât nici aburul din rana lui/ nu e reproductibil în oglindă.// vidul e un muribund pe care-l privești în ochi/ până când dispare/ până când nu mai are cine să moară/ și atunci te identifici cu forma lui goală…” (Vidul e cu noi).

Ajuns la acest punct al analizei volumului, ca la o răscruce, simt nevoia unei pauze pentru a afirma că Ion Mircea este un poet interesant, cu o bună cunoaștere a poeziei și a resurselor ei. cu o frazare intelectuală care face impresie, dar un poet fără obsesii. Fără, așadar, acele recurențe tematice constituite din senzații și reverii, din elemente sensibile, calități și imagini preferate care configurează ceea ce se înțelege prin „universul sau peisajul imaginar” al creatorilor de vârf. Un poet cu mai multă tehnică decât substanță propriu-zisă. S-a vorbit și se poate vorbi, în schimb, despre câteva „motive” depistabile în poezia sa: motivul tăcerii, motivul transparenței, și, mai ales, motivul privirii, fiindcă, pentru Ion Mircea, așa cum spune și așa cum se remarcă din poemele de dragoste, „e evident că suntem privirea noastră”. Să observăm, de asemenea, în această carte, simpatia, pe care poetul însuși o declară (vezi Gramatica furnicilor), pentru lucrurile și ființele mici.

În același timp, nu se poate trece cu vederea faptul că volumul de față e la fel de inegal ca volumul precedent (Manuscrisul din Insula Elefantina), chiar dacă tematica diferă sau că, acum ca și altădată, poemele cu adevărat memorabile sunt poemele de dragoste. În Materia care ne desparte, Ion Mircea continuă, de fapt, acest capitol al eroticii, capitol început în Manuscrisul din Insula Elefantina. Cu acel prilej, scriam, la timpul respectiv, că Ion Mircea se dezvăluie ca „uri poet al ipostazelor feminine dotat cu un simț desăvârșit al detaliului și al misterului inefabil, al revelației și al tandreței”, cele opt poeme cu această temă con­stituind „tot atâtea chipuri prin care trece sau pe care le poate dobândi femeia iubită”.

Poemele de dragoste din Materia care ne desparte sunt mult mai numeroase, ele combinând, într-un fel, intelectualismul lui M. Ivănescu cu senzualitatea lui Emil Brumaru. Pe de altă parte, poezia din acest capitol erotic îmbină, într-un mod pe cât de ciudat, pe atât de fericit, calitățile poetului (gravitatea, de pildă, mărturisită în O păpușă pe podul Mirabeau: „numai iubind ne aducem aminte ce suntem/ numai iubind e posibilă o memorie în afara timpului/ numai iubind mai putem evada”) cu defecte ale acestuia, pentru că exagerarea, manierismul metaforic, afectarea ori aderența la paradox fac, nu de puține ori, casă bună cu cântecele sau odele de adorație și de galanterie. în acest sens, poemul Trupul ca revelație universală arată, la prima vedere, precum un depozit de comparații din cele mai diverse, pe care finalul (și nu numai finalul) îl ridică la un nivel superior: „îmbrăcat/ trupul iubitei mele e ca fluturele sub pahar/ ca o vioară care cântă la cutie/ ca un violoncel captiv în forma lui umană/ e ca un vaporaș cu pepeni pentru eschimoși/ ca micul întuneric/ pe care-1 aducem în gurile noastre născându-ne/ pentru a-1 declara și a-1 depune ca va­sali/ e ca ploaia care se oprește la un metrii de pă­mânt/ și pe sub cate o fetiță trece plângând/ puțin adusă de umeri ca o virgulă/ e ca un gest al nenăscutului/ pe care tânăra lui mamă îl tălmăcește. în termeni universali.// gol/ trupul iubitei mele e ca universul/îmbrăcat în infinitul lui”.

Registrul frivol nu lipsește din repertoriu, căci poetul, seara, îi cântă iubitei nu romanțe, ci „e-mailuri sub fereastra laptopului ei”. Acesta se învecinează însă întotdeauna cu registrul serios, fiindcă iubirea e „altceva/ cu totul altceva”. Nu rotește, ca la Dante, sori și stele, dar, la Ion Mircea, „cheamă ploile în deșert” și „aduce la țărm valurile imaginare”.

Dan CRISTEA

(„Luceafărul de dimineață”, nr. 4, aprilie 2019)

Setting

Layout

reset default