Besarion Zakaria Gabașvili, Oștile tristeții

Share

Caucazul, cu teritoriile învecinate, Transcaucazia, Azerbaidjan apoi spre Daghestan și mai încolo, afară de frumusețea locurilor, înseamnă o zonă de sinteze (și) culturale interesante. Literatura popoarelor dinspre Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Iran până în Crimeea și apoi spre Istanbul e un „mozaic” complex, cu poeți mari despre care, din diverse motive, la noi știm puțin spre deloc. Limbile popoarelor de acolo sună melodios, au o istorie interesantă, datorată și acelor elemente de sinteză (și) culturală asupra cărora ne vom opri, dar pornind de la faptul că Georgia, dincolo de toate astea, are propriile tradiții, limbă frumoasă1 ș.a.

Gândindu-mă la acea regiune și la mari poeți care au trăit și pe teritoriul țării noastre, mi s-a părut interesant că unii scriau și în persană și/ sau au fost influențați de lirica persană/ arabă. Amintesc doi, născuți la mii de kilometri unul de altul: Naim Frashëri (1846-1900), poetul național al Albaniei, și georgianul Besarion Zakarias Gabașvili, cunoscut după pseudonimul Besiki (Tblisi, 1750 – 25 ianuarie 1791, Iași), care, de acum, are o statuie în orașul nostru.

Limba persană era considerată în regiune, spunea înțeleptul daghestan Dibīr Qādī din Khunzakh, n. 1792, cea mai elocventă/ afșah… după arabă. Iar Teimuraz I (1589-1661), care a transpus în georgiană Leyla și Mejnun, Yusuf și Zuleiha ș.a., și s-a proclamat cel mai mare poet al Georgiei, peste Șota Rustaveli, spunea că „dulceața limbii persane” l-a obligat să scrie astfel de versuri. Peste Georgia au trecut mongolii, turcii, persanii, arabii ș.a. Și de aceea se dezvoltaseră fenomene ca turnirurile de curte, cu poeți locali și străini, aezi rătăcitori, dezvoltându-se poezia/ creația „așugă”. Adică a celor numiți în zona turco-arabo-persană așık (din arabă – așeq, îndrăgostit) – poet/ recitator rătăcitor, cu nuanțe/ specificități de la loc la loc, întâlniți în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan, Armenia, Iran ș.a. Au fost poeți renumiți pe mii și mii de kilometri pătrați, ca Sayat Nova, Așik Umer și atâția alții2.

Besiki (care a fost trimis nu o dată ca diplomat și în Persia, are legătura sa cu poezia persană) a trăit într-un un timp/ un loc în care poezia cunoștea ani aparte. Tatăl său, Zaharie Gabașvili (născut în 1707), ajuns duhovnic la curtea lui Teimuraz al II-lea al Cartliei și Carethiei (Georgia era, atunci, divizată), era „bun cunoscător al filosofiei antice, predicator, orator, minunat poet și scriitor”3. A reînființat o școală filosofică la care au studiat nume notabile în epocă, primind funcții importante de la Teimuraz al II-lea, dar fiind temut/ dușmănit de Iracli, fiul acestuia. A luptat pentru credința ortodoxă cu acei care aveau înțelegeri secrete cu catolicii, între care, pare-se, și Iracli. În 1762 moare Teimuraz al II-lea, urcă pe tron Iracli al II-lea, Zaharie pleacă în exil. Besiki însă a venit pe lume în 1750, cât încă Zaharie era la putere. Astfel, a studiat (și) la școala lui, între învățați de marcă, știa limba/ mitologia greacă, cultura/ limba/ literatura persane, obligatorii atunci/ acolo în înalta societate, avea și educație muzicală, era deprins cu armele. A ajuns, astfel, având și înfățișare remarcabilă, să fie și imitat în ce privește îmbrăcămintea, comportamentul, și dușmănit. După ce Zaharie pleacă în exil, Besiki, având 12-13 ani, rămâne în țară protejat de Ana, mama vitregă a împăratului. Fiul mai mic al lui Iracli, organizând oștile regulate, l-a luat în corpul său de elită. Fanny Djindjihașvili, în prefața din 1977, reprodusă și în ediția de față, scrie despre cum trăia Besiki la curte, relațiile lui, cum era privit, intrigile/ comploturile, poveștile de dragoste ș.a.

Așadar, Besiki vine dintr-o țară cu o cultură veche, dar influențată și de limba/ poezia persană, marii poeți ai locului cultivând diverse forme poetice, urmare și acestei sinteze culturale. Însă, dincolo de aceste influențe, vorbim de o țară cu o cultură/ literatură/ tradiție (și) creștină veche, în care și imnografia creștină avea un loc semnificativ, cu diverse tipologii, unele cu ritmică influențată/ legată de a cântecelor folclorice/ populare, cum au relevat cercetători georgieni (de pildă Korneli Kekelidze4), și/ sau, cu discuții nuanțate, de cele grecești/ bizantine. Genul epopeic (iranienii spun că datorită vechii poezii persane) era tradițional. Rustaveli, care (în perioada socotită în Georgia a „vârstei de aur”5, secolele XI-XIII, începută cu David al IV-lea cel Mare) a compus Viteazul în piele de tigru, scrie cu ironie despre poemele de mică amplitudine.

După unii, cele mai vechi forme poetice din Georgia ar avea legătură cu literatura eclesiastică, regăsindu-se în fragmente în versuri din textele hagiografice, după alții ar trebui mers înainte, la literatura păgână. După alții, mai recent, nu ar fi folclorice, nici ecleziastice (Apolon Silagadze). Cert e, spun georgienii, că, înainte de traducerile de poezie religioasă din greacă, exista în Georgia vers scris6. Majoritatea specialiștilor georgieni încep, din ce am constatat, studiile despre istoria poeziei lor cu folclorul. Subliniază și faptul că, fiind la răscruce de drumuri religioase/ comerciale, trebuie înțelese aportul/ influențele persane și grecești/ bizantine, dar rădăcinile vin din folclorul local montan. Sigur, în timp au apărut variațiuni complexe de versuri rimate, ca 16 silabe – shairi, pistikauri – 20 silabe ș.a., s-a dezvoltat genul epic etc.

Și autorul evocat aici, și alții înaintea sa (cu toate influențele amintite, manifestate și în vocabular, simbolistică uneori și cu note din mistica sufi7 sau simboluri perso-arabe, de la bulbul/ privighetoare la filomel, roză, lună ș.a. – întâlnite și la Besiki – , forme orientale tip gazel, qasida ș.a.), au cultivat/ inovat genuri lirice de mai mică/ mai mare amplitudine. În contextul acestor influențe/ sinteze culturale (cu rădăcini, după unii, poate prin secolul al XI-lea8, după alții, cu discuții, de prin secolul al IV-lea9 ori mai devreme) se discută, de pildă, de Mose Khoneli, secolul al XII-lea, cu Povestea lui Amiran, fiul lui Darejan (atribuită lui de către Rustaveli, în epilogul la Viteazul în piele de tigru), una din cele mai cunoscute opere din poezia epică medievală georgiană, în același secol XII – Tamariani10, de Grigol Chakhrukhadze, o colecție închinată reginei Tamar (1184-1213), în care autorul folosește formula pentasilabică novatoare, numită de cercetători chakhrukhauli. Și, sigur, în primul rând, Viteazul în piele de tigru a lui Rustaveli.

De la etapă la etapă au fost schimbări ș.a., pornind, de pildă, de la epoca în care s-a înstăpânit în poezia georgiană acel șairi de 16 silabe numit „rustvelian“11, la, de pildă, Davit Guramishvili (1705-1792)12, autorul cărții de poeme autobiografice Davitiani (faimoasă fiind Ghinionul Georgiei), considerată poate cea mai importantă operă georgiană a secolului al XIX-lea (nepublicată în timpul vieții lui) și prin aceea că a introdus o mare varietate metrică/ de rimă13. Apoi Nikoloz Baratashvili, inovator, dar cerând și întoarcerea la tradiții; în secolul al XX-lea Galaktion Tabidze, supranumit de mulți „noul Rustaveli” al vremurilor sale etc.

Așadar Besiki, considerat ultimul mare reprezentant al literaturii vechi georgiene, mulți văzându-l înainte de, alții imediat după Davit Guramishvili, dincolo de fondul local profund, evident, rămâne, ca mulți din epoca sa și sub o sensibilă influență orientală. Se cultivau diverse forme poetice de origini persano-arabe, unele cu denumiri/ pronunții „adaptate” locului (bayati, muhambazi14, mustazadi15, madjama – după un poem al lui Teimuraz ș.a.). Besiki a imprimat poeziei un mai puternic specific georgian. Ca și Sayat Nova („ashug” și muzician de origine armeană; nume real Harutyan Sayatyan, 1712/ 1722-1795), prin poemele sale, a avut un impact major, dezvoltând limbajul/ melodicitatea, modalitățile de scriere ș.a.. Având mulți admiratori/ imitatori. unii au semnat cu numele lui, uneori fiind dificil de distins care sunt creațiile sale. Pe de altă parte, din cauza vieții sale complicate, călătoriilor, multe dintre manuscrisele lui s-au pierdut, se pare.

La trecerea dintr-o limbă în alta, dincolo de căutarea echivalențelor pentru cuvinte și expresii, la poezia vremurilor lui Besiki, în particular, în acele locuri de sinteză culturală sunt dificil, uneori imposibil de transpus multe aspecte de mentalitate/ vocabular, de la chestiuni care țin de jocuri de cuvinte/ înțelesuri proprii numai unei limbi într-un loc și spațiu date, la diverse influențe care vin, cum este cazul aici, din trecutul Georgiei, din felul cum s-a făcut „melanjul” între tradiția credința creștină/ populară și valurile de popoare care au trecut pe acolo, sau aspecte care țin lumea poeților rătăcitori, a simbolisticii sufi cu reverberații complexe. Un exemplu: un cuvânt din acest volum, trecut prin limba rusă fără a fi explicat – mijnur, îndrăgostit, despre s-a spus că ar putea proveni din persană, de la numele lui Majnun, din Leyla și Majnun, care a devenit sinonim cu nebun/ suferind din dragoste.

Nu mereu sunt ușor de perceput cu totul semnificația, dar și muzicalitatea/ măiestria cu care Șota Rustaveli (patriot, dar cu care „călătorim” din depărtările Orientului până spre cele ale Occidentului) folosea, de pildă, versificația cu catrenele tip shairi cu monorimă16, cum par a fi și la Besiki în Mierle sure („În colivia neagră-s mierle sure –/ Privirea geamănă n-o rabzi ușure:/ Un grai li-i cântecul cu triluri pure/ Și cum aleanul lor să nu mă fure? etc.). Sau greu de imaginat, dacă Besiki nu ar fi notat singur, cum sună cântat „după rastul persan: tonalitate de doliu”, un poem ca Râu de lacremi.

Oștile tristeții relevă un poet preponderent liric (am în vedere și discuția liric-epic (și) din Georgia), care a avut calea sa în poezie, tematică deloc monotonă, de la viața domestică la cea de curte, istoria neamului, bătălii, traiul său, lirică erotică/ de dragoste (de o delicatețe aparte), satirică ș.a., și o viață parcă desprinsă din poveștile de demult, cu fond creștin, dar și fir oriental. Pe de altă parte, a scris și poeme patriotice/ despre lupta georgienilor pentru libertate (în acest volum, Bătălia de la Aspindza), personalități marcante (Epitaful împăratului Solomon). A introdus noi maniere de a scrie versuri care au influențat lirica georgiană, cultivând ca nimeni altul până atunci procedee stilistice diverse, când laconic, când folosind metafora, aliterația, simboluri mai vechi și mai noi, ș.a., exprimându-și sentimentele într-o manieră aparte la vremea sa. Chiar și trecute prin „filiera” încă unei limbi, rusa, din care au ajuns în română, și-au păstrat, grație și traducătorului, Dumitru M. Ion (despre traducerile/ tălmăcirile căruia am scris nu o dată) melodicitatea.

Fanny Djindjihașvili în prefață și Dinu Flămând în postfață oferă două perspective de a citi lirica lui Besiki. Eu le-am citit poem cu poem, cu gândul la toate cele ce le știam și despre poezia de acolo și despre cea a acelor rătăcitori, așugh, cum li se spune în Georgia, pe urmele cărora am călcat din Anatolia, de pe Eufrat, până în Bahcisaray și de acolo în Transcaucazia. Parcă citind aceste versuri m-am regăsit din nou acolo, ascultând muzica unui muhambazi, simțind în suflet parfumul venind dinspre Georgia din inima unui autor cu un loc aparte în istoria literaturii țării sale.

 

Note:

  1. „Georgienii au o profundă și ardentă dragoste pentru limba lor, care, în cuvintele unui cântec din sec. al X-lea, conține în profunzimea sa toate felurile de mistere” (Sh. Dzidziguri, The Georgian Language, Tbilisi, 1969. cf. Katharine Vivian, Sufic Traces in Georgian Literature, Institute for Cultural Research, Monograph Series No. 18)
  2. Un autor din regiune, Pertev Naily Baratov, clasifica acești aezi din ultimele șapte secole astfel: 1. „așugh-ii sufi, 2. cei urbani, 3. cei rurali, 4. nomazi/ rătăcitori.
  3. Ioane Batonișvili, fiul lui Gheorghe al XII-lea, în Calmasoba, „adevărată enciclopedie a vieții și obiceiurilor din Georgia”, citat de Fanny Djindjihașvili în prefață.
  4. Cf. Gocha Kuchukhidze, Imnografia georgiană, în Georgian literature, History in the context of International Literary Process, I, Shota Rustaveli Institute of Georgian Literature, Georgia, Tblisi, 2016.
  5. „Vârsta de aur” (figura poetică dominantă: Șota Rustaveli), secolele XII-XIII, s-a „întretăiat” pe drumurile poeziei cu epoca marilor poeți sufi; după secole de invazii, lupte interne/ cu dușmani străini, din secolul al XVII-lea, târziu, „Vârsta de argint”, cu oameni de stat/ literați/ savanți ca Sulkhan-Saba Orbeliani (a alcătuit un lexicon georgian, dar și Cartea înțelepciunii și minciunilor), Davit Guramishvili ș.a.
  6. A.G. Baramidze, G.M. Gamezardashvili, Georgian literature, Univ. Press of the Pacific, Honolulu, Hawaii, 2001; Introducere: „mult înaintea cărților scrise în Georgia existau variate forme de folclor, mituri, cântece epice și lirice”.
  7. Katharine Vivian, op. cit.: „multe teme din povestirile sufi se regăsesc, în varii forme, în georgiană”.
  8. De pildă, în Analele Georgiei, cronică din secolul al XI-lea, sunt pasaje referitoare la Șah-name dar și la altele care sugerează familiarizare cu literatura persană.
  9. Posibil întreruptă de cucerirea Persiei și a unor teritorii din Georgia de către arabi, prin secolele VII-IX; și aici însă putem vorbi, de pildă, de traducerea, pe filieră arabă, a operei budiste Varlaam și Ioasaf (persană Belawhar o Būdāsaf), în Georgia Balavariani.
  10. P. Ingorokva, în Viteazul în piele de tigru, Tbilisi, 1938 (cf. Katharine Vivian, op. cit.), scrie că după ce a compus Tamariani a părăsit curtea reginei Tamar și a rătăcit prin lume, fiind semnalat în Iran și țări arabe ca „poet rătăcitor”, recitând în arabă și persană, fără să fie clar de ce, dar aparent având comportamentul unuia care apucase pe calea sufi.
  11. Khintibidze A., History and Theory of Georgian Verse, Tbilisi, 2009 ș.a..
  12. Idem.
  13. The Princeton Encyclopedia of Poetry and poetics, ed. A IV-a, ed. Ronald Greene, Stephen Cushman ș.a., Princeton University Press, New Jersey, SUA, 2012, p. 555. Sau, din cărțile publicate în Occident, cu mai multe detalii, A.G. Baramidze, G.M. Gamezardashvili, Georgian literature, University Press of the pacific, Honolulu, Hawaii, ediția din 2001, p. 38 și urm. Khintibidze, în op. cit., p. 39-43, vorbește despre 57 de metri, 40 fiind introduși chiar de Davit.
  14. În câteva locuri din Transcaucazia am ascultat cântece gen muhambazi. Am citit eseuri interesante despre cum a apărut din cultura urbană poliglotă a zonei, dar având rădăcinile in zone persane/ arabe.
  15. Mustazād – formă clasică de poezie, practicată de persani apoi arabi, turci, dar și de poeți ai unor popoare din zona lor de influență, gen urdu și georgieni. Ad litteram ar însemna „adaos/ adăugat”.
  16. Cunoscute și drept „catrene rustaveliene”; versuri în 16 silabe, cu cezura între a opta și a noua (cumva ca la beyt, din anumite perspective), și rime feminine și dactilice și alte caracteristici și de rimă datorate limbii georgiene. Putem vorbi, de două tipuri de astfel de șairi: maghali (puternic/ înalt) – cu versurile în patru secțiuni de patru silabe, cezura fiind preferată pe a doua secțiune – , și dabali (slab/ jos) – fiecare vers e împărțit în patru părți de 5 și 3 silabe.

Marius CHELARU

[„Convorbiri literare”, nr. 3 (279), martie 2019]

Setting

Layout

reset default