Berthelot, „eliberatorul”

Share

În seria de spectacole tematice dedicate aniversării unui veac de la realizarea unui stat românesc complet, dincolo de festivisme, de deconturi scandaloase și de polologhii inutile, poate că ar fi utilă și prezentarea, pentru publicul larg, a istoriei mai puțin oficiale, adică a desfășurării faptelor așa cum au fost și nu doar narațiunea eroică utilă propagandei de ieri și de azi. De exemplu, câteva informații despre faptele unui domn al cărui bust stă la Iași în parcul Operei, cu spatele la stradă, mascat de publicitatea devoratoare a instituției.

 

Pe 17 august 1916, după o lungă negociere diplomatică, guvernul român a acceptat să-și încalce obligațiile stipulate prin Tratatul secret semnat cu Germania și Austria de fostul rege Carol I, în 1883, care asigurase pacea internațională și dezvoltarea modernă a tânărului stat balcanic vreme de peste patru decenii și, la presiunea diplomatică a Franței, intră în război, de partea Antantei, după ce își negociase alipirea Transilvaniei la teritoriul Regatului României, format din vechile principate Moldova și Valahia. Încrederea politică a guvernului român, condus de Ion I.C. Brătianu, în victoria operațiunilor militare pe care România trebuia să le obțină odată declarat războiul se baza, nechibzuit, pe ușurința cu care armatele române învinseseră Bulgaria (mai degrabă prin neprezentarea acesteia!), în războiul balcanic din 1913, și care crease imaginea iluzorie că armata română era pregătită, militar și logistic, de un război de anvergură. Tot acel război crease mitul de mare conducător militar pentru Generalul Averescu, a cărui activitate pe front se va dovedi extrem de controversată, dar care, în ciuda realității, își va dezvolta ulterior, cu mare dezinvoltură, o platformă de politician tocmai pe acest mit. Realitatea frontului avea să fie dezastruoasă și, în decurs de doar trei luni, armata română nu numai că era zdrobită pe frontul din Transilvania, dar, pe 4 decembrie 1916, armatele germane ocupau Bucureștiul fiind primite cu ovații de o clasă politică colaboraționistă și de o populație redusă la tăcere. În doar câteva luni de vitejie declarativă și haos militar, România era redusă la o treime, refugiată fiind în Moldova pe aliniamentul râului Siret, iar Iașul, uitat și neglijat de o capitală conjuncturală timp de aproape șase decenii, devenea locul refugiului disperat al elitelor politice din București, în frunte cu Casa Regală, asumând, eroic, cu costuri fabuloase din punct de vedere material și uman, rolul de Capitală a Salvării Naționale pentru doi ani.

În fața dezastrului militar neașteptat al armatei române, condusă – în spiritul impus de fercheșa armată țaristă – de ofițeri incapabili și narcisiști, mai preocupați de cadrilul de la balul orășenesc, de mustața pomădată și de exploatarea ordonanțelor ofițerești, decât de rigorile războiului, incapabili de organizarea frontului și de decizii strategice militare, Franța, interesată de disiparea forțelor germane cu care se confrunta și pe alte fronturi decât cel din vestul Europei, decide trimiterea la Iași a unei misiuni militare și umanitare, medicale în principal, care să sprijine eforturile românești de rezistență în fața ofensivei germane și de organizare a activității civile, în special a celei sanitare, față cu realitatea covârșitoare a molimelor aduse de refugiați și a nevoilor presante ale spitalelor de campanie, incapabile să administreze valurile din ce în ce mai mari de răniți de pe front. Obiectivul principal: reorganizarea și dotarea armatei române după standardele moderne, cu sprijin logistic și armament francez. În fruntea acestei misiuni care se va deplasa la Iași a fost numit generalul Henri Matias Berthelot. După cum remarca Michel Roussin, biograful său francez: „Generalul Joffre – comandantul armatei franceze, n.n. – l-a convocat la Paris. Cu aerul său de bon vivant, cu caracterul său cald, solid și corpolent, cu o mustață maiestuoasă, Berthelot era un comandant de război apreciat. Acest general de brigadă de 53 de ani condusese campanii victorioase în Africa și Extremul Orient cu funcții importante în Statul Major. În 1915 comandase cu succes Cel de-al 32-lea Corp de Armată astfel încât, generalul Joffre nu avusese nicio ezitare în desemnarea celui care fusese, în 1914, membru al cabinetului său pentru că avea nevoie în România de un om de încredere cu ajutorul căruia să poată stabili un dialog la cel mai înalt nivel”.

În jurnalul său, republicat recent la Iași (General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență. 1916-1919, trad. Oltița Cîntec, studiu introductiv Gh. Florescu, Iași: Ed. Junimea, 2018), cel care avea să fie principalul pion militar, politic și diplomatic care a sprijinit România în acei ani, din pozițiile privilegiate pe care le avea față de conducerea Franței și grație prestigiului său militar și diplomatic ireproșabil, apreciat atât de țarul Nicolae al II-lea cât și de Regele Ferdinand I și de Regina Maria, avea să scrie, încă din primul paragraf: „Duminică, 1 octombrie, 1916. Plecare, din Gara Saint-Lazare, cu trenul de 16.46. Un ofițer al Biroului 2 îmi aduce pe peron trei documente: un ordin de misiune, câteva directive și o notă privind noul rol al atașatului militar la Legația noastră din România. E încă neclar. Misiunea mea este extraordinară și poziția pe care o voi avea față de comandamentul rus, precum și aceea de pe lângă guvernul român, nu sunt deloc precise. Misiunea va fi ceea ce eu voi face!”(p.79). Într-adevăr, profetice cuvinte!

Henri Mathias Berthelot* s-a născut la 7 decembrie 1861, în localitatea Feurs, din regiunea Loire, într-o familie unde exista deja respect pentru uniforma militară, tatăl său fiind jandarm. A urmat astfel, cum era și firesc, o carieră militară începută în 1881, când devenea elev al renumitei Școli Militare de la Saint-Cyr, ale cărei cursuri le va absolvi în 1883, cu gradul de sublocotenent de infanterie. Cariera militară și-a început-o în colonii, așa cum era moda timpului, cu funcții de comandă în Algeria și apoi în Indochina, unde s-a remarcat prin calitățile sale de abil tactician și diplomat. Reîntors în Franța în 1887, Berthelot a urmat între 1888 și 1890 cursurile Școlii Superioare de Război din Paris la finele căreia a fost promovat în Marele Stat Major. ”În 1893, de pildă, scrie istoricul american Glenn E. Torrey, principalul său biograf, făcea parte din Statul Major al generalului Brugere. Din 1906 a ocupat postul de secretar al Comitetului de Stat Major, devenit colonel în 1910, pentru ca în decembrie 1913 să fie avansat general de brigadă. După izbucnirea primului război mondial, a fost inclus în Marele Cartier General al generalului Joffre, ajungând astfel implicat direct în bătăliile de la Marna, Soissons, Champagne și Verdun”.

Generalul Joffre, al cărui apropiat colaborator era, fiind prezent atât în funcție guvernamentală, în guvernul lui Joffre, cât și în funcție de comandă la bătălia de la Marne, îl va considera cel mai potrivit om să conducă misiunea militară (și medicală) franceză în Romania zdrobită în luptele din Transilvania și Dobrogea, cu capitala ocupată pe 4 decembrie 1916. După această primă misiune (15 octombrie 1916 – 9 martie 1918) a fost imediat însărcinat, la întoarcerea acasă, în mai – iunie 1918, cu o misiune în S.U.A. La revenirea în Franța, a primit o comandă pe Frontul de Vest, pe care a exercitat-o în ultimele două luni ale verii anului 1918 și în primele două luni din toamna aceluiași an. Între octombrie 1918 și mai 1919 s-a consumat a doua sa misiune în România, când, comandând Armata Dunării, a contribuit la eliberarea României de trupele Puterilor Centrale și a coordonat apoi intervenția Aliaților în sudul Rusiei, împotriva bolșevicilor în încercarea de a sprijinii „rușii albi” să răstoarne guvernul criminal al lui Lenin. În octombrie 1919 a fost numit guvernator al orașului Metz și comandant suprem al Lorenei și, din această poziție, a acționat pentru readucerea acestei provincii înapoi în Franța. Din 1922 a funcționat ca guvernator al orașului Strasbourg, pensionându-se în 1926.

Ca semn de recunoștință și prietenie, statul român îl va împroprietări, la propunerea lui N. Iorga, în 1922, cu un domeniu în comuna Fărcădin, din județul Hunedoara, devenită apoi comuna General Berthelot. Patru ani mai târziu, adică la 5 iunie 1926, generalul a fost ales membru onorific al Academiei Române, pe care o va cinsti cu prezența sa pe 4 iunie 1927, după ce se mai aflase, și altădată, în plenul prestigiosului for științific al țării. La 4 februarie 1927, Cercul Ofițerilor de Rezervă Români, decorați cu Legiunea de Onoare în anii războiului, îi trimiteau generalului Berthelot, cu ocazia trecerii sale în rezervă, o adresă omagială în care erau exprimate „sentimentele cari niciodată n-au încetat să anime țara noastră pentru sora ei mai mare, Franța”. „Nu veți dispare, domnule General, se încheia adresa trimisă omagiatului prin colonelul Tiery, adresă semnată de locotenent-colonelul în rezervă Ștefan Tătărescu, niciodată din inima Poporului Român. Poate avem multe defecte, dar ne mândrim a ști să ne prețuim prietenii”.

Timp de mai mulți ani după încheierea primului război mondial, Berthelot a revenit mereu în România, contribuind astfel la apropierea țării sale de aceea care îl declarase cetățean de onoare al ei, implicându-se, cu sinceritate și eficiență, în diferite acțiuni care priveau prezentul unei națiuni față de care simțea o afinitate aparte.

A murit la 29 ianuarie 1931, la Paris, condus fiind, pe ultimul drum, de personalități ca mareșalii Pétain, Lyautey și Franchet d’Esperey, generalii Gamelin, Weygand, Maginot, precum și de o delegație de români.

În majoritatea mesajelor pe care le trimitea acasă surorii sale, Berthelot își exprima speranța că misiunea lui în România se va încheia și că va putea reveni acasă la comanda Corpului de Armată nr. 32, pe care îl condusese înainte de a veni la Iași și că va putea participa la război pe Frontul Vest pentru a se umple de glorie. Deși activitatea sa a fost prodigioasă pe Frontul de Est ea nu a fost suficientă pentru a intra în conștiința francezilor ca un mare comandant de oști. Așa cum remarca, în 1987, Glenn E. Torrey – cel mai avizat cunoscător al lui Berthelot și al experienței românești a acestuia –, „detaliile carierei generalului Henri Berthelot rămân în mare măsură nedocumentate, chiar și în Franța însăși. El nu are un biograf ** și cele mai multe dicționare și enciclopedii îi acordă o atenție nesemnificativă sau îl ignoră cu desăvârșire”.

Dacă în prima sa însemnare de jurnal, din 1 octombrie 1916, Generalul Berthelot își începea misiunea extraordinară în România cu constatarea profetică că „misiunea mea va fi ceea ce voi face“, pe 9 martie 1918, când era forțat, din cauza armistițiului nedemn semnat de guvernul colaboraționist filogerman, condus de Marghiloman, să revină înapoi în Franța prin Vladivostok, împreună cu întreaga sa misiune militară și medicală, va scrie trist: „în momentul în care trenul șuieră, strig un «La revedere!» pe care toți îl repetă până când totul dispare în ceață“ (p.287)i.

Era o plecare scăldată în lacrimi, de la vlădică la opincă, un sentiment general de disperare și prăbușire psihologică cu atât mai mult cu cât prezența lui Berthelot la Iași în cei doi ani de război fusese decisivă în calitatea lui de consilier militar al regelui, de ambasador cu puteri speciale, militare și diplomatice, al Franței (care îl coordona și pe contele Saint-Aulaire, ministrul diplomatic en titre, și, în plus, ca atașat direct la curtea țarului Nicolae al II-lea, ceea ce îi dădea o autoritate specială față de Stavka – Cartierul General al Armatei Imperiale de la Moghilev și față de generalul Dimitrie Șcerbacev, comandantul forțelor de pe ceea ce s-a numit Frontul Românesc, care comanda patru armate rusești și două românești. A fost o realitate pe care ieșenii, cu vechi tradiții francofone au intuit-o și au salutat-o de la bun început.

Pe 15 octombrie 1916, după ce fusese întâi la țar și discutase cu comandamentul rus, Berthelot vine prin Ungheni, la Iași. Ajunge la ora 23.00 și este întâmpinat în gară cu urale. „O primire călduroasă ne așteaptă la Iași. Fanfara ne întâmpină pe peron în acordurile Maseillaise-ei. Primarul orașului (celebrul și eficientul liberal George Mârzescu, n.n.) ne urează bun venit, înconjurat de notabilități, de doamne și de o impresionantă mulțime care aclamă Franța. Suntem bombardați cu flori și ni s-a pregătit o masă la restaurant“(p.84). Era un banchet care contrasta cu „supa de varză acră“ de la ruși și care va marca, pe parcursul întregii sale misiuni o parte esențială a activității generalului pe acest front: supravegherea și informarea Parisului, pas cu pas despre cum se comportă armata rusească. Faptul că poziția sa specială îi permitea să discute direct cu țarul nu a fost de natură să îndulcească gelozia, aroganța și, mai apoi, lașitatea catastrofală a conducerii armatelor rusești, a Comandamentului de război general de pe Frontul de Est și a înalților ofițeri ai armatei țariste. Încă de la finalul anului, pe 30 decembrie 1916, va scrie lucid: „șLt.-col Théodore-Gastonț Caput se întoarce de la Stavka și îmi confirmă impresia că ostilitatea la adresa misiunii mele de acolo vine. Gen. Pierre M. Janin (șeful misiunii militare franceze din Rusia, n.n.) este foarte contrariat de aceasta și se consideră obligat să intervină în privința mea, sfătuindu-mă să mă țin departe de ei. Dar eu nu sunt dispus să mă las manevrat. Rușii continuă să se alinieze pe cel mai îndepărtat punct față de dușman (s.m.). Dau înapoi și la Oituz, în ciuda apărării energice a diviziei lui Eremia Grigorescu“(p.120). (Totuși, ar merita amintit că gen. Șcerbacev, nobil, a încercat să țină în frâu armata sub apăsarea infiltrării bolșevice, a fost unul dintre liderii alb-gardiști, sprijinit puternic de Berthelot după ce bandele lui Lenin au luat puterea și care s-a refugiat ulterior în Franța unde a fost decorat cu Legiunea de Onoare).

Din această perspectivă, gen. Berthelot se va dovedi nu numai un creator de armată, un strateg militar deosebit, dar și un foarte abil diplomat. Venit în fruntea unei misiuni militare care trebuia să scoată România din impasul tragic creat de catastrofalele erori logistice, militare și medicale care fuseseră făcute de conducerea politică și militară a țării, și al căror rezultat fusese ocuparea capitalei și a întregii Muntenii în doar trei luni de la intrarea țării în război, Berthelot va pune imediat pe picioare armata românească cu ajutorul echipei de consilieri pe care și-a selectat-o singur și a adus-o la Iași. Cu o componență ce va ajunge aproape la 2000 de francezi, misiunea coordonată de Berthelot avea de la bun început 289 de ofițeri, din toate specialitățile militare, 37 de piloți militari și 88 de doctori, în frunte cu dr. Pierre Eduard Jean Clunet, profesor al Institutului Pasteur din Paris, cel care a organizat, sub auspiciile Reginei Maria, spitalele de campanie din Iași și care adastă și azi în pământ ieșean, răpus de tifosul ucigător al acelor timpuri, adus de război și de refugiați, pe care încerca să-l trateze în spitalul de campanie pentru contagioși pe care îl organizase, la vila „Greierul“ din Bucium, devenit astăzi o secție a Spitalului de Pneumo-Ftiziologie, care-i poartă numele.

Ce știe publicul larg astăzi despre Primul Război Mondial este, în întregime, efectul clișeelor istoriografice național-comuniste: „războiul întregului popor“, „eroismul românesc, Ecaterina Teodoroiu, generalul Dragalina, etc.“, victoriile mărețe de la Mărăști, Mărășești și Oituz“, un galop de sănătate românesc care a triumfat, aproape de la sine, la Conferința de Pace de la Paris obținându-se miraculos, dar meritat „statul național unitar“, adică România Mare. În realitate, pentru ca armata română , în fine disciplinată, organizată și echipată de francezi să poată obține victoriile de la Mărășești & comp. în ciuda lașității armatei rusești, care a dezertat în câteva puncte strategice, a fost nevoie în prealabil de munca de aproape nouă luni a misiunii franceze și a liderului ei, de contractele de aprovizionare cu hrană și echipament militar și muniție asigurate de Franța, prin mijlocirea gen. Berthelot, care-l va aduce la Iași pe Albert Thomas, Ministrul Înzestrării de la Paris, cel care va semna cu guvernul român contractele de asistență militară și de hrană. În doar trei luni de activitate, în ianuarie 1917, îi scria surorii sale: „Înainte de apleca din Iași pentru o întâlnire cu Țarul la Kiev, am văzut sosind în jur de 50 de noi ofițeri. Aș putea să pun cel puțin câte unul în fiecare regiment, căci în total misiunea numără acum peste 300 de ofițeri. Ne vom ocupa de refacerea acestei armate române pornind de la 15 divizii, oferindu-i tot materialul necesar. Sper ca în trei luni să obținem rezultate satisfăcătoare“ (p. 129).

Anul trecut, pe 24 august 2017, Emmanuel Macron, președintele Franței, făcea o scurtă vizită protocolară în România la invitația președintelui Iohannis. În discursul ținut în fața comunității franceze din țara noastră a evocat, printre alte subiecte de politică europeană, apărare și investiții economice, și „stejarul lui Berthelot” de la Iași care împlinea, desigur, un veac de existență. August 2017 nu era o dată aleasă întâmplător, știut fiind că în urmă cu o sută de ani aceea a fost luna marilor victorii ale armatei române (sprijinită cu chiu cu vai de armata imperială rusă care încă nu se destrămase sub atacul distrugător al politrucilor bolșevici) și, probabil, momentul de maximă satisfacție a misiunii franceze de la Iași care-și vedea eforturile răsplătite pe câmpul de luptă de o armată pe care o ridicaseră de la haos și catastrofă logistică la o forță militară antrenată, echipată și eficientă. Am avut șansa de a vedea, la Institutul Francez din Iași, o serie de cadre filmate de Serviciul de Informații al Armatei Franceze la ofensiva de la Mărășești, din 1917, și cred că vizita președintelui francez era în rezonanță cu acel moment de fraternitate (e interesant de subliniat și faptul că armata română era echipată cu uniforme albastre, la fel ca francezii, ceea ce a stârnit derută printre germani cu atât mai mult cu cât răspunsul dârz și contra-atacul erau rarități până atunci pe acel front unde armata rusă era obișnuită mai degrabă să-și ia tălpășița de pe liniile de conflagrație prea periculoase).

Președintele Macron a evocat fugar povestea stejarului, care avea deja 10 ani atunci când a fost plantat de generalul Berthelot, pe 31 mai 1927***, la un deceniu de la eroicele evenimente din vara anului 1917, spunând, retoric, că și el vrea să planteze un astfel de stejar în România, în 2018, cu ocazia lansării Sezonului Cultural Franco-Român (care începe pe 28 noiembrie!), cel care va deschide viitorul unei colaborări între cele două țări, în spiritul legăturilor istorice existente între ele pe atât de multe planuri.

Povestea lui Berthelot e mult mai nuanțată, totuși, iar rolul decisiv jucat de el atât pe frontul militar, cât, mai ales, pe cel diplomatic, merită subliniat astăzi odată ce pare acoperit de efluviile discursului istoric oficial românesc dominat de triumfalism. Am mai spus, printre cele mai interesante paliere de analiză a Jurnalului**** ținut de Berthelot, sunt observațiile sale referitoare la politica din Rusia, cu dezagregarea Imperiului Țarist sub efectul bandelor ideologice ale lui Lenin, finanțate de Germania, cu pierderea coerenței și a disciplinei din interiorul armatei ruse, cu orgoliile elitelor militare și țopenia soldaților, de multe ori lași pe front și violenți cu civilii, cu anarhia și dezordinea care cresc gradat, care constituie informații judicioase și extrem de interesante pentru istoricii de azi. Un pasaj revelator, din perioada în care Berthelot pregătea ofensiva, despre soldații ruși: „11 iulie [1917] . În timpul cinei, luată împreună gen. Eremia Grigorescu și colonelul Landrot, vorbim despre felul de a proceda al rușilor: fără a aștepta culesul viilor, adună strugurii verzi pentru a face poșircă, dar nu uită vinul din crame și pivnițe! În această dimineață au fost găsiți doi ruși înecați într-o pivniță. Pentru ca treaba să meargă mai repede, trăseseră cu gloanțe în două butoaie, apoi își lipiseră gura de găuri bând până la beție; vinul cursese pe bețivi și îi acoperea atunci când fuseseră descoperiți. Discursul funebru le fu spus de ofițerul rus chemat pentru constatări, prin această vorbă de duh: «Ce moarte frumoasă, totuși»”(p.180). Apoi, dincolo de anecdotă, este interesant cum generalul, cu o excepțională experiență de război în colonii și în primii ani ai Războiului Mondial, analizează puterea reală a armatei germane și împinge la ofensivă, atât în vara lui 1917, cât și în toamnă, atunci când politicienii români, duplicitari și lași, preferă să semneze armistițiul și apoi pacea rușinoasă de la Buftea, convingându-l pe rege că altfel nu se poate salva monarhia decât printr-o înțelegere cu nemții. E drept că încă din vară, când ofensiva plănuită de Berthelot și Șcerbacev a fost zădărnicită de ordinele lui Kerenski, era evident declinul armatei țariste, subminată de anarhiștii bolșevici care îndemnau la insubordonare și la crime, iar în acest context armata română risca prea mult să înfrunte singură armata germană, chiar dacă din informațiile secrete pe care le avea Berthelot știa că multe trupe fuseseră deja dislocate de pe frontul român pentru a fi trimise în sprijinul armatelor germane de pe Frontul de Vest. Obligat să retragă misiunea de la Iași de prevederile armistițiului semnat de Marghiloman cu germanii, în martie 1918, Berthelot („Berthelot al nostru cum îl numea regele”) revine în octombrie în fruntea Armatelor Dunării, în Bulgaria, de unde va lansa proclamația către români de a reintra în război și, traversând Dunărea, intră în România ocupată și eliberează Bucureștiul, primindu-i pe Rege și pe Regină în gară, pe 1 decembrie 1918, la ora 9.30. Iată ce-i va scrie surorii sale a doua zi: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră de război întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie și necondiționat. Este maniera noastră de a-i face să plătească pagubele comise. Tot ieri, Regele, Regina și generalul Berthelot și-au făcut intrarea solemnă [călare, n.n.] în capitala României eliberate, în fruntea trupelor aliate. Entuziasmul a fost copleșitor, așa cum mă așteptam. În ciuda vremii mohorâte, soarele era în inimi. O mulțime imensă mărginea în șiruri largi strada pe care trecea cortegiul și care se cheamă Calea Victoriei [în românește în text, n.n.]. (…) La intrarea în oraș, autoritățile ne-au oferit pâine și sare, după tradiție. Și de acolo, luând conducerea trupelor am mers de-a lungul acestei mulțimi, de care vorbesc mai sus, până în piața mare a orașului, lângă statuia lui Mihai Viteazul, unde armatele au trecut în defilare. La dreapta și la stânga, tribune pentru autorități, familia regală, guvern, corpurile diplomatice, înalții funcționari și ofițerii aliați și români care nu erau de serviciu. (…)

Aici sunt sărbătorit în toate părțile și sunt numit, nici mai mult, nici mai puțin eliberatorul României[s.n.]”(pp.322-324).

Vorba lui, către comandantul armatelor aliate, atunci când trupele române au defilat la Paris: „Foch,saluez! C’est de la famille!”

 

____________________________________________________

[i] La umbra căruia a fost amplasat, la un an de la moarte, în 1932, un bust al generalului, realizat în bronz de L. Goué

[ii] General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență. 1916-1919, trad. Oltița Cîntec, studiu introductiv Gh. Florescu, Iași: Ed. Junimea, 2018

* Acest sumar portret autobiografic este bazat pe sinteza realizată de istoricul ieșean Gh. Florescu în studiul introductiv la General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență. 1916-1919, trad. Oltița Cîntec, studiu introductiv Gh. Florescu, Iași: Ed. Junimea, 2018.

** În ultimii anii ani, istoricul militar Michel Roussin și profesorul strasburghez Jean-Noël Grandhomme, de la Universitatea din Nancy, ambii prezenți și la Iași, au mai acoperit aceste lacune. De asemenea, Felicia și Olivier Dumas au oferit o bună sinteză a activității generalului și a Misiunii Franceze într-un capitol consistent din La France et Iași, Iași, Ed. Demiurg, 2009.

*** La umbra căruia a fost amplasat, la un an de la moarte, în 1932, un bust al generalului, realizat în bronz de L. Goué

**** General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență. 1916-1919, trad. Oltița Cîntec, studiu introductiv Gh. Florescu, Iași, Ed. Junimea, 2018

 

Florin CÎNTIC

(„Ziarul de Iași”)

Setting

Layout

reset default