Emilian Marcu. Grădinarul cu bulgărele de lumină

Am avut de multe ori ocazia să-l ascult pe poetul Emilian Marcu recitându-şi din poeme şi, trebuie să recunosc, îmi este mai dificil să-i citesc textele în singurătate. De aceea l-am invitat în mintea mea (în intimitatea mea) şi l-am rugat să-mi citească aşa cum numai el se pricepe. Dar nu l-am lăsat să-mi divulge şi partea ascunsă a cuvintelor, căci ar da în vileag arta grădinarului. Dedublându-l de lectură îmi dau seama că Emilian Marcu nu poate fi înţepat oriunde în insectarul literaturii române, chiar dacă unii l-ar aşeza printre optzecişti. Punctul meu de vedere e că poetul nu îmbrăţişează sub nici un chip masca şi carnavalescul gratuit al optzecismului. Argumentez cele spuse prin faptul că des întâlneşti în lirica lui Emilian Marcu elemente ce trimit către universul muzical şi către cel vegetal. Trebuie, pe de altă parte, să recunoaştem, identificăm un anumit tip de carnaval în lirica poetului, dar nu unul antrenat sub zodia hazardului, a suprarealismului poetic, ci mai curând într-o manieră barocă. Pe bună dreptate unii critici au identificat în Emilian Marcu un poet neo-romantic. Temele pe care le abordează, tehnica de lucru, cuvintele şi jocul împreunării acestora nu fac decât să-i ofere un loc aparte, original, în literatura contemporană. Cel puţin, dacă avem în vedere cel mai proaspăt volum de poeme, anume Arta Grădinarului (Ed. Junimea, 2011), aşa par să stea lucrurile. Citind Arta Grădinarului mi-am amintit de un aforism a lui Novalis în care tânărul înţelept spune că cel care scrie cu adevărat poezie, scrie despre natură. Iar cel care scrie despre natură nu poate fi egoist. El înţelege că natura e împărăţia poeziei. Pare-mi-se, Emilian Marcu scormonind în amfiteatrul liricii sale după personajul care ar putea lega deopotrivă pe Poet de Natură l-a descoperit pe Grădinar. Aici e un pariu pe care poetul şi-l asumă în faţa literaturii contemporane. Acela că, personajul descoperit poate fi pus îl lucrul poeziei pe parcursul unui volum. Adică, Emilian Marcu ne apare, cred, pentru prima dată cu un volum unitar.

Poetul consideră că Grădinarul are un ins special, în care sunt legate toate elementele care pot construi un întreg. Acest întreg este fundamental încărcat de dumnezeire, de sacru. Da, putem apăsa ideea că Emilian Marcu se dovedeşte a fi un poet care îşi desfăşoară ştiinţa în baza argumentului geometriei sacrului. Spunând acestea sunt obligat să aduc în vedere un poem în care autorul evidenţiază relaţia pe care grădinarul o are cu sunetul divin, clopotul, şi nu orice clopot, ci acela care înalţă sufletul, acela care te face să vezi lumina albastră, adică acele clopote cântătoare: «Clopote cântătoare, din piatră la ora de muzică / În străfunduri, într-o combustie intensă: orchestra. // Figurine de lemn, foste buduroaie de miere. / Case de taină ale albinelor la întretăierea tăcerii. / Ciudate instrumente ţin, ca pe nişte ofrande în mâinile lor: / Gong, shang, jue, zhi şi yo / Şi iarăşi şi iarăşi sunetele până la noi / Do, re, mi, sol, la; do, re, mi, sol, la. /(…)/ Grădinarul deposedează gongul de sunet / Cu o pilă subţire şi zeamă de ambră. / Fiertură din plante cultivate de el; / un ceai pentru viitoarele milenii. // Sunete calde în alambicul de piatră, / ceai din codiţele flori de tei / În fierbere lovind marginile gongului / Se transformă în mesaje spre lume» (Ora de muzică).
Grădinarul / Poetul este acela care lucrând cu arome / cuvinte poate deschide sufletul către viaţa veşnică. El este acela aşezat între cer şi pământ. Acela care îmbină planurile întocmai pentru a face văzută adâncimea lumii. Arta Grădinarului / Poetului nu cunoaşte, aşa cum însuşi Marcu o spune, nici margini, nici timp, ci doar adâncire, cunoaştere, profunzime: «Uleiuri aromate lângă fântână, / Ireale parfumuri din săculeţul mirositor / Pentru viaţa cea veşnică sunt gata.// Grădinarul cuprins de mâhnire îngemănează / În alambicul stelar această fiertură miraculoasă./ Arta lui nu cunoaşte nici margini nici timp:/ O adevărată podoabă pentru plantele aromate» (Arome de la fântâna cu mandarini).

Poezia lui Emilian Marcu întruchipează aromele, dimensiunile gospodăriei universului. Potrivit lui Emilian Marcu, Grădinarul / Poetul zămisleşte cheia frumosului, punând în relaţie seminţe şi necunoscute mirodenii. Dar, pe altă parte, această zămislire nu se realizează uşor, ci doar în urma unor sincere şi profunde căutări, crize ale sufletului. În viziunea poetului ieşean arta Grădinarului poate fi identificată în arta naturii. Altfel spus, înflorirea universului este strâns legată de activitatea elementelor care construiesc totul vegetal. Relevante considerăm din acest punct de vedere versurile din poemul antologic Pe lanurile de in după atâtea milenii: «Grădinarul artei lui se dedică / Cum albinele muncii terestre se lasă în scufundare. / (…)/ Stele înflorite, ca zarzărul în aprilie / Desăvârşirii se lasă desăvârşite», iar în alt poem, Printre manuscrise vechi poetul spune: «Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului / Grădinarul cultivă seminţe de necunoscute mirodenii./ Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,/ Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:/ E singurul punct de sprijin în univers arta lui!»

Emilian Marcu este unul dintre aceia care nu fac salturi de cascadorie în poezie, deoarece pentru el poezia se înfăţişează ca o lumină care apare printre seminţele viselor, idealurilor şi memoriei. Deşi grădina poetului e cromatic miraculos încărcată, albul de zăpadă este nuanţa care se decantează printre marile semne ale lumii. Grădinarul / Poetul îşi găseşte în grădina / călimara frumos încrustată din fildeş şi ceară identitatea angelică. Forfota grădinii, neliniştile poetului sunt de fapt stările armonice ale universului angelic, care, în cele din urmă, dau în vileag proiectul / manuscrisul de sare al liniştii, al candorii, al înaltei iubiri, apropiere de adevăr. E un joc al simbolurilor disparate în care regulile sunt deopotrivă impuse de natură iar, pe de altă parte, de sufletul grădinarului. Pentru a intra în insula poetului trebuie să ştii de la început că fiecare urmă, fiecare semn vegetal aflat pe acest tărâm te obligă să te deschizi şi să te înclini în acelaşi timp către aromele transcendentului, adevărate, uşoare precum visul. În acest sens poemul Adevărul, uşor precum visul dă în vileag discursul şi caligrafia fină, limpede şi ancestrală a celui aflat în căutare de «performanţă» spirituală: «O, iată, în insula noastră, într-o mistică stare / Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de sare: / Pe rând, la nouri le ridică şi chiar mai departe / Măsurând visul cu gravitaţie. // Şarpele Phylon din desişuri de arată / Când lumină când otravă săgeată. // Cu privirile îl ridică, dintre lauri, până la cer; / Cu îngerul se îngemănează şi pier. // Adevărul, uşor, ca visul în decantare / Abia de percepe această ciudată îngemănare. // Şi piatra, şi piatra, filosofală închipuire / În sine zideşte manuscrisele spre nemurire. // O, cu Grădinarul iată, în mistica lume / Îngerul umblă cu un manuscris fără de nume. // Ochii mei să citească nu pot, în aceste deluvii: / Şarpele Phylon cată-n înalturi heruvii. // Din desişurile acestor cuvinte ni se arată / când lumină, când otrăvită săgeată // Adevărul, uşor, precum visul în decantare / poartă-n înalturi umbra Grădinarului numai sare».

Poetul este adeptul vizionarismului de tip arhaic, dar în acelaşi timp conectat, prin întâmplare, la intertextualismul cotidianului, de unde putem vorbi despre un flux de simboluri, care devin treptat umbre peste apele cerului. Metafora lui Emilian Marcu este busuiocul înflorit al celui care îşi trăieşte singurătatea nu ca pe un amurg, ci ca pe o rană care-şi luminează în adâncurile eului culoarea lucitoare. Ca şi Grădinarul, Poetul este meticulos în căutarea logosului potrivit, în aşezarea în ţărână / în vers a seminţelor care clipocesc şi ard precum fetele cerului. E o avalanşă de iconuri, de arome, de culori, de umbre, de păsări, de flori, grădina lui Emilian Marcu. Dar din acest amalgam de vise şi de proiecţii ale îndemânării grădinăreşti izbucnesc respiraţiile şi broderiile sacre ale universului. Se simte puternicul crez al celui refugiat în propriile-i sentimente, a celui care-şi face din viaţa sa o epistolă către cei care-şi complotează şi sufocă viaţa de fiecare zi cu sentimente caniculare. Emilian Marcu, ca şi Grădinarul (Herber), este acela care se resemnează şi, din postura de text, îşi arară supunerea viitoare: «Herber, Grădinarul cel trist / Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,/ Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală / (paingul lipsit de linia orizontală)/ Tomurile acelea bibliofile despre facerea Lumii, / Despre începutul melancoliei şi despre / TRISTEŢE./…/Herber, Grădinarul cel trist, / Cu însemnele morţii trecute pe o piele de bivol, / Printre mucegaiuri, / Aşează cu răbdare, la picioarele magului,/ Semnul supunerii lui viitoare» (Herber). Prin urmare, Arta grădinarului este arta strigătului existenţial, arta înfăţişărilor visului baroc, arta înaltei poezii, a tablelor sacre, pe care este inscripţionat gros cu literă de grădină «Ce nebunească trecere şi ce stranie…!»”

(Paul Gorban, agonia.ro – site)

Emilian Marcu. Grădinarul cu bulgărele de lumină

Am avut de multe ori ocazia să-l ascult pe poetul Emilian Marcu recitându-şi din poeme şi, trebuie să recunosc, îmi este mai dificil să-i citesc textele în singurătate. De aceea l-am invitat în mintea mea (în intimitatea mea) şi l-am rugat să-mi citească aşa cum numai el se pricepe. Dar nu l-am lăsat să-mi divulge şi partea ascunsă a cuvintelor, căci ar da în vileag arta grădinarului. Dedublându-l de lectură îmi dau seama că Emilian Marcu nu poate fi înţepat oriunde în insectarul literaturii române, chiar dacă unii l-ar aşeza printre optzecişti. Punctul meu de vedere e că poetul nu îmbrăţişează sub nici un chip masca şi carnavalescul gratuit al optzecismului. Argumentez cele spuse prin faptul că des întâlneşti în lirica lui Emilian Marcu elemente ce trimit către universul muzical şi către cel vegetal. Trebuie, pe de altă parte, să recunoaştem, identificăm un anumit tip de carnaval în lirica poetului, dar nu unul antrenat sub zodia hazardului, a suprarealismului poetic, ci mai curând într-o manieră barocă. Pe bună dreptate unii critici au identificat în Emilian Marcu un poet neo-romantic. Temele pe care le abordează, tehnica de lucru, cuvintele şi jocul împreunării acestora nu fac decât să-i ofere un loc aparte, original, în literatura contemporană. Cel puţin, dacă avem în vedere cel mai proaspăt volum de poeme, anume Arta Grădinarului (Ed. Junimea, 2011), aşa par să stea lucrurile. Citind Arta Grădinarului mi-am amintit de un aforism a lui Novalis în care tânărul înţelept spune că cel care scrie cu adevărat poezie, scrie despre natură. Iar cel care scrie despre natură nu poate fi egoist. El înţelege că natura e împărăţia poeziei. Pare-mi-se, Emilian Marcu scormonind în amfiteatrul liricii sale după personajul care ar putea lega deopotrivă pe Poet de Natură l-a descoperit pe Grădinar. Aici e un pariu pe care poetul şi-l asumă în faţa literaturii contemporane. Acela că, personajul descoperit poate fi pus îl lucrul poeziei pe parcursul unui volum. Adică, Emilian Marcu ne apare, cred, pentru prima dată cu un volum unitar.

Poetul consideră că Grădinarul are un ins special, în care sunt legate toate elementele care pot construi un întreg. Acest întreg este fundamental încărcat de dumnezeire, de sacru. Da, putem apăsa ideea că Emilian Marcu se dovedeşte a fi un poet care îşi desfăşoară ştiinţa în baza argumentului geometriei sacrului. Spunând acestea sunt obligat să aduc în vedere un poem în care autorul evidenţiază relaţia pe care grădinarul o are cu sunetul divin, clopotul, şi nu orice clopot, ci acela care înalţă sufletul, acela care te face să vezi lumina albastră, adică acele clopote cântătoare: «Clopote cântătoare, din piatră la ora de muzică / În străfunduri, într-o combustie intensă: orchestra. // Figurine de lemn, foste buduroaie de miere. / Case de taină ale albinelor la întretăierea tăcerii. / Ciudate instrumente ţin, ca pe nişte ofrande în mâinile lor: / Gong, shang, jue, zhi şi yo / Şi iarăşi şi iarăşi sunetele până la noi / Do, re, mi, sol, la; do, re, mi, sol, la. /(…)/ Grădinarul deposedează gongul de sunet / Cu o pilă subţire şi zeamă de ambră. / Fiertură din plante cultivate de el; / un ceai pentru viitoarele milenii. // Sunete calde în alambicul de piatră, / ceai din codiţele flori de tei / În fierbere lovind marginile gongului / Se transformă în mesaje spre lume» (Ora de muzică).
Grădinarul / Poetul este acela care lucrând cu arome / cuvinte poate deschide sufletul către viaţa veşnică. El este acela aşezat între cer şi pământ. Acela care îmbină planurile întocmai pentru a face văzută adâncimea lumii. Arta Grădinarului / Poetului nu cunoaşte, aşa cum însuşi Marcu o spune, nici margini, nici timp, ci doar adâncire, cunoaştere, profunzime: «Uleiuri aromate lângă fântână, / Ireale parfumuri din săculeţul mirositor / Pentru viaţa cea veşnică sunt gata.// Grădinarul cuprins de mâhnire îngemănează / În alambicul stelar această fiertură miraculoasă./ Arta lui nu cunoaşte nici margini nici timp:/ O adevărată podoabă pentru plantele aromate» (Arome de la fântâna cu mandarini).

Poezia lui Emilian Marcu întruchipează aromele, dimensiunile gospodăriei universului. Potrivit lui Emilian Marcu, Grădinarul / Poetul zămisleşte cheia frumosului, punând în relaţie seminţe şi necunoscute mirodenii. Dar, pe altă parte, această zămislire nu se realizează uşor, ci doar în urma unor sincere şi profunde căutări, crize ale sufletului. În viziunea poetului ieşean arta Grădinarului poate fi identificată în arta naturii. Altfel spus, înflorirea universului este strâns legată de activitatea elementelor care construiesc totul vegetal. Relevante considerăm din acest punct de vedere versurile din poemul antologic Pe lanurile de in după atâtea milenii: «Grădinarul artei lui se dedică / Cum albinele muncii terestre se lasă în scufundare. / (…)/ Stele înflorite, ca zarzărul în aprilie / Desăvârşirii se lasă desăvârşite», iar în alt poem, Printre manuscrise vechi poetul spune: «Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului / Grădinarul cultivă seminţe de necunoscute mirodenii./ Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,/ Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:/ E singurul punct de sprijin în univers arta lui!»

Emilian Marcu este unul dintre aceia care nu fac salturi de cascadorie în poezie, deoarece pentru el poezia se înfăţişează ca o lumină care apare printre seminţele viselor, idealurilor şi memoriei. Deşi grădina poetului e cromatic miraculos încărcată, albul de zăpadă este nuanţa care se decantează printre marile semne ale lumii. Grădinarul / Poetul îşi găseşte în grădina / călimara frumos încrustată din fildeş şi ceară identitatea angelică. Forfota grădinii, neliniştile poetului sunt de fapt stările armonice ale universului angelic, care, în cele din urmă, dau în vileag proiectul / manuscrisul de sare al liniştii, al candorii, al înaltei iubiri, apropiere de adevăr. E un joc al simbolurilor disparate în care regulile sunt deopotrivă impuse de natură iar, pe de altă parte, de sufletul grădinarului. Pentru a intra în insula poetului trebuie să ştii de la început că fiecare urmă, fiecare semn vegetal aflat pe acest tărâm te obligă să te deschizi şi să te înclini în acelaşi timp către aromele transcendentului, adevărate, uşoare precum visul. În acest sens poemul Adevărul, uşor precum visul dă în vileag discursul şi caligrafia fină, limpede şi ancestrală a celui aflat în căutare de «performanţă» spirituală: «O, iată, în insula noastră, într-o mistică stare / Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de sare: / Pe rând, la nouri le ridică şi chiar mai departe / Măsurând visul cu gravitaţie. // Şarpele Phylon din desişuri de arată / Când lumină când otravă săgeată. // Cu privirile îl ridică, dintre lauri, până la cer; / Cu îngerul se îngemănează şi pier. // Adevărul, uşor, ca visul în decantare / Abia de percepe această ciudată îngemănare. // Şi piatra, şi piatra, filosofală închipuire / În sine zideşte manuscrisele spre nemurire. // O, cu Grădinarul iată, în mistica lume / Îngerul umblă cu un manuscris fără de nume. // Ochii mei să citească nu pot, în aceste deluvii: / Şarpele Phylon cată-n înalturi heruvii. // Din desişurile acestor cuvinte ni se arată / când lumină, când otrăvită săgeată // Adevărul, uşor, precum visul în decantare / poartă-n înalturi umbra Grădinarului numai sare».

Poetul este adeptul vizionarismului de tip arhaic, dar în acelaşi timp conectat, prin întâmplare, la intertextualismul cotidianului, de unde putem vorbi despre un flux de simboluri, care devin treptat umbre peste apele cerului. Metafora lui Emilian Marcu este busuiocul înflorit al celui care îşi trăieşte singurătatea nu ca pe un amurg, ci ca pe o rană care-şi luminează în adâncurile eului culoarea lucitoare. Ca şi Grădinarul, Poetul este meticulos în căutarea logosului potrivit, în aşezarea în ţărână / în vers a seminţelor care clipocesc şi ard precum fetele cerului. E o avalanşă de iconuri, de arome, de culori, de umbre, de păsări, de flori, grădina lui Emilian Marcu. Dar din acest amalgam de vise şi de proiecţii ale îndemânării grădinăreşti izbucnesc respiraţiile şi broderiile sacre ale universului. Se simte puternicul crez al celui refugiat în propriile-i sentimente, a celui care-şi face din viaţa sa o epistolă către cei care-şi complotează şi sufocă viaţa de fiecare zi cu sentimente caniculare. Emilian Marcu, ca şi Grădinarul (Herber), este acela care se resemnează şi, din postura de text, îşi arară supunerea viitoare: «Herber, Grădinarul cel trist / Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,/ Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală / (paingul lipsit de linia orizontală)/ Tomurile acelea bibliofile despre facerea Lumii, / Despre începutul melancoliei şi despre / TRISTEŢE./…/Herber, Grădinarul cel trist, / Cu însemnele morţii trecute pe o piele de bivol, / Printre mucegaiuri, / Aşează cu răbdare, la picioarele magului,/ Semnul supunerii lui viitoare» (Herber). Prin urmare, Arta grădinarului este arta strigătului existenţial, arta înfăţişărilor visului baroc, arta înaltei poezii, a tablelor sacre, pe care este inscripţionat gros cu literă de grădină «Ce nebunească trecere şi ce stranie…!»”

(Paul Gorban, agonia.ro – site)

Emilian Marcu. Grădinarul cu bulgărele de lumină

Am avut de multe ori ocazia să-l ascult pe poetul Emilian Marcu recitându-şi din poeme şi, trebuie să recunosc, îmi este mai dificil să-i citesc textele în singurătate. De aceea l-am invitat în mintea mea (în intimitatea mea) şi l-am rugat să-mi citească aşa cum numai el se pricepe. Dar nu l-am lăsat să-mi divulge şi partea ascunsă a cuvintelor, căci ar da în vileag arta grădinarului. Dedublându-l de lectură îmi dau seama că Emilian Marcu nu poate fi înţepat oriunde în insectarul literaturii române, chiar dacă unii l-ar aşeza printre optzecişti. Punctul meu de vedere e că poetul nu îmbrăţişează sub nici un chip masca şi carnavalescul gratuit al optzecismului. Argumentez cele spuse prin faptul că des întâlneşti în lirica lui Emilian Marcu elemente ce trimit către universul muzical şi către cel vegetal. Trebuie, pe de altă parte, să recunoaştem, identificăm un anumit tip de carnaval în lirica poetului, dar nu unul antrenat sub zodia hazardului, a suprarealismului poetic, ci mai curând într-o manieră barocă. Pe bună dreptate unii critici au identificat în Emilian Marcu un poet neo-romantic. Temele pe care le abordează, tehnica de lucru, cuvintele şi jocul împreunării acestora nu fac decât să-i ofere un loc aparte, original, în literatura contemporană. Cel puţin, dacă avem în vedere cel mai proaspăt volum de poeme, anume Arta Grădinarului (Ed. Junimea, 2011), aşa par să stea lucrurile. Citind Arta Grădinarului mi-am amintit de un aforism a lui Novalis în care tânărul înţelept spune că cel care scrie cu adevărat poezie, scrie despre natură. Iar cel care scrie despre natură nu poate fi egoist. El înţelege că natura e împărăţia poeziei. Pare-mi-se, Emilian Marcu scormonind în amfiteatrul liricii sale după personajul care ar putea lega deopotrivă pe Poet de Natură l-a descoperit pe Grădinar. Aici e un pariu pe care poetul şi-l asumă în faţa literaturii contemporane. Acela că, personajul descoperit poate fi pus îl lucrul poeziei pe parcursul unui volum. Adică, Emilian Marcu ne apare, cred, pentru prima dată cu un volum unitar.

Poetul consideră că Grădinarul are un ins special, în care sunt legate toate elementele care pot construi un întreg. Acest întreg este fundamental încărcat de dumnezeire, de sacru. Da, putem apăsa ideea că Emilian Marcu se dovedeşte a fi un poet care îşi desfăşoară ştiinţa în baza argumentului geometriei sacrului. Spunând acestea sunt obligat să aduc în vedere un poem în care autorul evidenţiază relaţia pe care grădinarul o are cu sunetul divin, clopotul, şi nu orice clopot, ci acela care înalţă sufletul, acela care te face să vezi lumina albastră, adică acele clopote cântătoare: «Clopote cântătoare, din piatră la ora de muzică / În străfunduri, într-o combustie intensă: orchestra. // Figurine de lemn, foste buduroaie de miere. / Case de taină ale albinelor la întretăierea tăcerii. / Ciudate instrumente ţin, ca pe nişte ofrande în mâinile lor: / Gong, shang, jue, zhi şi yo / Şi iarăşi şi iarăşi sunetele până la noi / Do, re, mi, sol, la; do, re, mi, sol, la. /(…)/ Grădinarul deposedează gongul de sunet / Cu o pilă subţire şi zeamă de ambră. / Fiertură din plante cultivate de el; / un ceai pentru viitoarele milenii. // Sunete calde în alambicul de piatră, / ceai din codiţele flori de tei / În fierbere lovind marginile gongului / Se transformă în mesaje spre lume» (Ora de muzică).
Grădinarul / Poetul este acela care lucrând cu arome / cuvinte poate deschide sufletul către viaţa veşnică. El este acela aşezat între cer şi pământ. Acela care îmbină planurile întocmai pentru a face văzută adâncimea lumii. Arta Grădinarului / Poetului nu cunoaşte, aşa cum însuşi Marcu o spune, nici margini, nici timp, ci doar adâncire, cunoaştere, profunzime: «Uleiuri aromate lângă fântână, / Ireale parfumuri din săculeţul mirositor / Pentru viaţa cea veşnică sunt gata.// Grădinarul cuprins de mâhnire îngemănează / În alambicul stelar această fiertură miraculoasă./ Arta lui nu cunoaşte nici margini nici timp:/ O adevărată podoabă pentru plantele aromate» (Arome de la fântâna cu mandarini).

Poezia lui Emilian Marcu întruchipează aromele, dimensiunile gospodăriei universului. Potrivit lui Emilian Marcu, Grădinarul / Poetul zămisleşte cheia frumosului, punând în relaţie seminţe şi necunoscute mirodenii. Dar, pe altă parte, această zămislire nu se realizează uşor, ci doar în urma unor sincere şi profunde căutări, crize ale sufletului. În viziunea poetului ieşean arta Grădinarului poate fi identificată în arta naturii. Altfel spus, înflorirea universului este strâns legată de activitatea elementelor care construiesc totul vegetal. Relevante considerăm din acest punct de vedere versurile din poemul antologic Pe lanurile de in după atâtea milenii: «Grădinarul artei lui se dedică / Cum albinele muncii terestre se lasă în scufundare. / (…)/ Stele înflorite, ca zarzărul în aprilie / Desăvârşirii se lasă desăvârşite», iar în alt poem, Printre manuscrise vechi poetul spune: «Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului / Grădinarul cultivă seminţe de necunoscute mirodenii./ Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,/ Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:/ E singurul punct de sprijin în univers arta lui!»

Emilian Marcu este unul dintre aceia care nu fac salturi de cascadorie în poezie, deoarece pentru el poezia se înfăţişează ca o lumină care apare printre seminţele viselor, idealurilor şi memoriei. Deşi grădina poetului e cromatic miraculos încărcată, albul de zăpadă este nuanţa care se decantează printre marile semne ale lumii. Grădinarul / Poetul îşi găseşte în grădina / călimara frumos încrustată din fildeş şi ceară identitatea angelică. Forfota grădinii, neliniştile poetului sunt de fapt stările armonice ale universului angelic, care, în cele din urmă, dau în vileag proiectul / manuscrisul de sare al liniştii, al candorii, al înaltei iubiri, apropiere de adevăr. E un joc al simbolurilor disparate în care regulile sunt deopotrivă impuse de natură iar, pe de altă parte, de sufletul grădinarului. Pentru a intra în insula poetului trebuie să ştii de la început că fiecare urmă, fiecare semn vegetal aflat pe acest tărâm te obligă să te deschizi şi să te înclini în acelaşi timp către aromele transcendentului, adevărate, uşoare precum visul. În acest sens poemul Adevărul, uşor precum visul dă în vileag discursul şi caligrafia fină, limpede şi ancestrală a celui aflat în căutare de «performanţă» spirituală: «O, iată, în insula noastră, într-o mistică stare / Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de sare: / Pe rând, la nouri le ridică şi chiar mai departe / Măsurând visul cu gravitaţie. // Şarpele Phylon din desişuri de arată / Când lumină când otravă săgeată. // Cu privirile îl ridică, dintre lauri, până la cer; / Cu îngerul se îngemănează şi pier. // Adevărul, uşor, ca visul în decantare / Abia de percepe această ciudată îngemănare. // Şi piatra, şi piatra, filosofală închipuire / În sine zideşte manuscrisele spre nemurire. // O, cu Grădinarul iată, în mistica lume / Îngerul umblă cu un manuscris fără de nume. // Ochii mei să citească nu pot, în aceste deluvii: / Şarpele Phylon cată-n înalturi heruvii. // Din desişurile acestor cuvinte ni se arată / când lumină, când otrăvită săgeată // Adevărul, uşor, precum visul în decantare / poartă-n înalturi umbra Grădinarului numai sare».

Poetul este adeptul vizionarismului de tip arhaic, dar în acelaşi timp conectat, prin întâmplare, la intertextualismul cotidianului, de unde putem vorbi despre un flux de simboluri, care devin treptat umbre peste apele cerului. Metafora lui Emilian Marcu este busuiocul înflorit al celui care îşi trăieşte singurătatea nu ca pe un amurg, ci ca pe o rană care-şi luminează în adâncurile eului culoarea lucitoare. Ca şi Grădinarul, Poetul este meticulos în căutarea logosului potrivit, în aşezarea în ţărână / în vers a seminţelor care clipocesc şi ard precum fetele cerului. E o avalanşă de iconuri, de arome, de culori, de umbre, de păsări, de flori, grădina lui Emilian Marcu. Dar din acest amalgam de vise şi de proiecţii ale îndemânării grădinăreşti izbucnesc respiraţiile şi broderiile sacre ale universului. Se simte puternicul crez al celui refugiat în propriile-i sentimente, a celui care-şi face din viaţa sa o epistolă către cei care-şi complotează şi sufocă viaţa de fiecare zi cu sentimente caniculare. Emilian Marcu, ca şi Grădinarul (Herber), este acela care se resemnează şi, din postura de text, îşi arară supunerea viitoare: «Herber, Grădinarul cel trist / Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,/ Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală / (paingul lipsit de linia orizontală)/ Tomurile acelea bibliofile despre facerea Lumii, / Despre începutul melancoliei şi despre / TRISTEŢE./…/Herber, Grădinarul cel trist, / Cu însemnele morţii trecute pe o piele de bivol, / Printre mucegaiuri, / Aşează cu răbdare, la picioarele magului,/ Semnul supunerii lui viitoare» (Herber). Prin urmare, Arta grădinarului este arta strigătului existenţial, arta înfăţişărilor visului baroc, arta înaltei poezii, a tablelor sacre, pe care este inscripţionat gros cu literă de grădină «Ce nebunească trecere şi ce stranie…!»”

(Paul Gorban, agonia.ro – site)