Arcadie Suceveanu – frenezia lirică a apocalipsei postmoderne

Share

A apărut recent, la Editura Junimea din Iași, antologia lirică a lui Arcadie Suceveanu, Căzut în rimă la Paris, volum lansat la Bookfest, în Chișinău, la final de august 2018, tocmai de Ziua Limbii Române. Preliminată de un „cuvânt însoțitor” al lui Nichita Danilov, cartea cunoscutului poet basarabean și președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova include în cele peste 230 de pagini poeme selectate din unsprezece volume lirice publicate anterior, între anii 1982-2014.

Veritabil eveniment editorial pentru vârsta postmodernistă a poeziei româ­nești, volumul cu titlu ironic și ușor autopersiflant al poetului din Est „căzut în rimă” tocmai în inima Occidentului, în cel mai celebru, în plan cultural, centru al Europei, este o sugestivă selecție de poeme din creația de peste treizeci și cinci de ani. Ele expun atât efigia care-l personalizează de departe pe autor și îl distinge ca poet, cât și imaginea de ansamblu a ceea ce este și reprezintă creația lui Arcadie Suceveanu în peisajul liric de dincolo și de dincoace de Prut. Căci atunci când vorbim de creația lirică, de imagi­narul ei și de resursele care-l generează, niciun Prut și nici mai multe nu pot separa elanul omenesc, suferința ori visul de libertate, așa cum temporar ne separă teritoriile. Și aceasta pentru simplul fapt că poezia care se iscă și reverberează în ele nu poate fi împărțită sau limitată de niciun fel de granițe, de niciun fel de forțe. Exuberanța și însuflețirea, revolta și deznădejdea sunt fenomene ale omenescului aidoma celor ale naturii − anotimpurile, vânturile, furtunile, precum lumina sau întunericul, care, atingând ineluctabil teritoriile, se manifestă pretutindeni fără a putea fi îngrădite.

Decriptez în ansamblul cărții, în succesiunea poemelor și în tensiunea lor lirică designul unui traseu liric tumultuos și frenetic, ludic și delirant, perpetuu înnoit de la un volum la altul. Originar legat de lumea sa, cu orizontul ei istoric, cultural și spiritual, în care s-a înălțat în lume poetul, imaginarul liric al lui Arcadie Suceveanu, unul de tip postmodernist, e pe cât de inedit și ludic, pe atât de captivant și de surprinzător în semantica sa. În puține cazuri se întâmplă ca o carte să vibreze în mâinile tale de cititor sau de critic, iar cuvintele și frazele ei să tresară-n pagini, stârnite parcă de-un fior sau de o frenezie ce excede câmpul lor abstract și se repercutează-n lume cu forța unor torente. Sunt cărți care, în acest chip, bucură, sunt cărți ce astfel amuză, unele revoltă, altele mișcă munții din loc, iar altele stârnesc sentimente, iscă uimiri și iubiri, căci sunt vii și convingătoare. În una din astfel de serii, a cărților vii, intră cu certitudine și prezenta antologie lirică a lui Arcadie Suceveanu, eveniment liric al acestei toamne. Poți trăi vreo atare experiență doar cu lecturi precum: poemele lui Nichita Stănescu, piesele lui Shakespeare, volumul Isus, Fiul Omului de Gibran Khalil, elegiile lui R.M. Rilke, baladele lui Villon, romanele lui Thomas Mann, cele ale lui Proust ș.a. Cuvintele și enunțurile sunt atât de uimitor înnădite, aidoma unor anse ce, atingând suprafața realului, devoalează subiacent un clivaj metafizic ce activează latent forme, figuri și evenimente de pe întinsul planetar din Danemarca până în Bizanț, din Ialta în Fanar, și mai departe.

E destul să treci cu privirea peste titlurile volumelor și ale poemelor antologate și tensiunea din cuvinte și sintagme îți oferă de îndată indicii despre ce fel de poetică, ce fel de simbolistică și ce viziune lirică frenetică și bulversantă le animă și energizează versurile din ele. Țărmul de echilibru (1982); Mesaje la sfârșit de mileniu (1987); Arhivele Golgotei (1990); Eterna Danemarcă (1995); Mărul îndrăgostit de vierme (1999); Cavalerul Înzadar (2001); Ființe, umbre, epifanii (2011); Ziduri pictate (2003); Alte viziuni din Cernăuți; Ferestre stinse de îngeri (2014) sunt titluri și metafore ale unui real scăpat în afara paradigmei ce l-a modelat și conservat în lungul vremii.

Cum intră poetul în aventura lirică e întotdeauna simptomatic pentru creația pe care o va livra lumii – simbolizare valabilă în cazul tuturor creatorilor lirici. Arcadie Suceveanu intră debordant și retoric, răscolitor și răscolind realul ca un cavaler rătăcitor sau ca un luptător rebel, „cu Bizanțul în oase”, cu „Adevărul arzându-i în mâini, ca o spadă-nflorită”. (p.14, Cavalerul florii de mătrăgună). Cel care se consideră „vestit armator de fregate imaginare”, visând lumea „de parc-ar inventa-o”, descinde din Erasm − „Nu era închipuire, nici basm / eram chiar personajele lui Erasm…” (p.83) – ori poate din Rabelais sau din Shakespeare, afișând când masca ironiei, a persiflării și a privirii eufemizante, când gesticulația și interogația grav-retorică ale unui Hamlet de secol XX.

Poetul provoacă și înfruntă necontenit, interoghează și persiflează, clătinând vechile scheme încremenite, fantoșele sfârșitului de veac XX: „se clatină corăbiile grele / încărcate cu miere și ceară / și grâne”. „Greier magnific” – metaforă a condiției lirice asumate în notă autoironică −, ucenic al lui Homer, admirator al lui Dante sau frate lui Hamlet, poetul e tutelat „de-un înger excentric și dadaist, / înger ironic, dat naibii” (p.85). Conștient de fatuitatea spectacolului în care a intrat, el schimbă măști multiple: poartă „pe cap scufia nebunului”, își pune „monoclul lui Tristan Tzara” (id.), dând la tot pasul de vechi defecțiuni perpetuate prin veacuri dintr-o generație-n alta. El detectează angrenajul dialectic ce subminează înseși temeliile lumii: îngeri malefizați, complici răului, lumea ca o eternă Danemarcă putrezind de răul din ea, mărul îndrăgostit de vierme – „în mărul alb / doarme viermele roșu”, iar „mărul roșu e îndrăgostit de viermele alb” (p.81), ceea ce pare parabolă politică de secol XX. Căci „revoluția de sânge” a devenit succesiv „de catifea” și apoi „de mătasea broaștei”, iar lucrurile au rămas neclintite. Ludovic al XVI-lea pare să fi murit degeaba, urmat de șirul altor Ludovici „desprinși unul din altul / ca într-o matrioșka rusească” (p.87). Cântecul poetului „răstoarnă sisteme / ierarhii și sintaxe”, iar lecția de autoghilotinare primită de la maestru îl învață să adopte simultan dublul rol, de victimă și de călău: „Iată ghilotina / zise Profesorul. / Totul e să poți să-ți ții cu-o mână capul / iar cu cealaltă să acționezi manivela, / să fii în același timp și victimă și călău” (p.17). Mecanismul necruțător acționat cu fiecare poem, cu fiecare vers indică poezia ca pe un simultan act de sacrificiu și de permanentă restartare a sinelui.

Arcadie Suceveanu se imaginează pe-o arcă de la bordul căreia își scrie poemele ca pe niște secvențe dintr-un Jurnal de bord – I, II, III, VII etc. Navigând cu poetul în imaginarul său univers, găsim o lume în care așezarea de-a-ndoaselea a lucrurilor, contrariile, paradoxurile și contrafacerile de orice fel locuiesc în țesătura realului care-i provoacă necontenit eul și-i stârnește fantazia. Dacă nu cumva tocmai intruziunea poetică în lume și privirea ciclopică în adâncul lor stârnesc fantasmele lucrurilor, țintind dedesubturile, devoalând mecanismele ce fac să funcționeze pervers mașinăria lumii. Navigând astfel, eul descoperă realul nu doar incitant și plin de paradoxuri, ci și de un absurd specific postmodernității: lucrurile devoalează ascunse însușiri bio sau zoo-logice, suflet, celule, sânge, carne în obiecte, pe când ființele ascund în ele mecanisme, rotițe, sârme, șuruburi, mașinării, roți, electroni: „în burta calului au fost găsite trenuri… / kilometri întregi de șine și roți, roți, roți” (p.25); „sentimente cu burtă, idei cu cârjă”, iar în dulapuri, unde stă închisă copilăria, activează „molii atomice”; apa de izvor trebuie spălată; un om cu „inimă mecanică făcut din scripete și roți”, cu „mersul ruginit și parafă pe limbă”; „zei cu pistoane”, „suflet subțiat” (p.34) etc. Calul troian nu e doar un dar pervertit, o capcană istorică, ci o sursă de nesfârșite cuceriri și trișări. Cu „demonul sincerității pe limbă”, poetul detectează tot felul de inadecvări și imperfecțiuni. Geografia lui Arcadie Suceveanu se desenează de dincolo de Prut, din Est până înspre Golgota, Fanar și Alexandria, din Danemarca în Paris, în Viena și spre Noul Babilon, iar evenimentele frecvente sunt din acelea care au făcut celebre: Golgota – crucificarea și suplicierea adevărului; Danemarca − trădarea, adulterul; Fanarul − vânzarea de frate pe treizeci de arginți. Acolo „iarba scrie ode despre coasă”, „ochiul e corupt și vorba minte”, iar steaua „e de lut și var”, pe când trădarea pentru un blid de linte „e veche ca minciuna în Fanar” (p.39, Aici în Fanar). Lirica lui Arcadie Suceveanu e populată de personaje-simbol, unele biblice: Pieta, Noe, Iona, Îngerulori de altele, mitice și istorice: Heraclit, Makedon, Napoleon, Bonaparte, Iosif Visarionovici, de simbolice fantasme precum Doamna Apocalipsă, Cavalerul Înzadar, Înalta Prințesă.

Poemele din Arhivele Golgotei sunt satire sau parodii, unele, ca problematică și viziune – Neamul lui Iona, Eterna Danemarcă, Un greier pe ghilotină, iar altele, numeroase, adoptă forma sonetului petrarchian, cu sens simbolic și conținut de parabolă. Golgotizarea pare un fapt ce se perpetuează din vremuri noutestamentare, căci în subteranele muntelui sau ale lumii ca Golgotă, sunt îngeri complici, ei lucrează necontenit și paradoxal, nu la vindecarea suferințelor și a crucificărilor de tot felul, ci complotează la susținerea unei eterne Golgote: „Arhivele Golgotei sunt la un pas de noi / Vedeți pereții roșii parcă vopsiți cu sânge? / Acolo rana lumii suspină-n nopți și plânge, / E mare-nghesuială în sala de morminte / De la Isus încoace s-au mai făcut schimbări, / Mereu nu ajung cadre la secția trădări / Dar îngerii sunt veseli lucrează înainte” (p.40). Spectacolul dedesubtul muntelui s-a perpetuat în actualitate: „În grotele de jos se văd lumini / Aici se iau amprentele ideii / Se spală creieri, umblă fariseii, / Se împletesc de zor cununi de spini” (p. 54). Ochiul sau flerul liric detectează un rău năucitor în lume, în imediata vecinătate, un fel de mal du siècle locuind complicata arhitectură a realului. De aceea, lumea pare fie o perpetuă Golgotă, fie o simbolică Danemarcă: „Ce mai face Danemarca?… / Putrezește mai departe și e sănătoasă tun. / Doar c-o mai înjură Hamlet și-o amenință, săraca, / C-o să-i sfarme odată tronul… Și-o să-l sfarme, / că-i nebun” (p.43). Cu volumul Arhivele Golgotei, poezia prinde formă și contur clasice. Pamfletul e bine camuflat în sonetul petrarchian, versul sună melodios impecabil. Simbolurile din Biblie sau din mitologie, din istorie ori din cultura lumii sunt încărcate de cotidian și contaminate de istorie contemporană: Iona devine un acut și aluziv simbol istoric, peștele cel mare îl înghite la nesfârșit pe cel mic, iar hăul sau gura e o prăpastie istorică ce înghite nu doar indivizi, ci popoare întregi. Obiectele sunt simboluri specific arcadiene: cheia de boltă – poetul însuși, o arca dies, corabia lui Sebastian Brant, duioasa ghilotină, locomotiva Stephenson, toate indicând: supliciu, singurătate, izolare, navigare și peregrinare etc. Burlescul și grotescul sunt chipuri în care umblă prin lume Cavalerul Înzadar, atenuând ludic tonalitatea critică a poemelor, autopersiflându-se și provocând-o pe Doamna Apocalipsă (p.68). Gesturile burlești parodiază ori camuflează strigătul profetic al poetului „cu epitetul bufant”. Un potop modern pare un spectacol grotesc și absurd, văzut la îndemnul biblicului Noe: „Când scăpără chibritul / mări ce se văzu? / Un turn babel plutitor în care / eram eu, el și tu / – unul ținea discursuri în groapa cu lei, / altul decapita bisericile de turle, acoperit de tobe și surle, / unul făcea harta petelor de soare, / altul deschidea măcelării în altare, / unul gâdila corabia după / altul punea îngerul să fiarbă în supă” (p.76). Testat de bătrânul maestru de la pupitru dacă poate să rămână-n umbra Marelui Scrib, Arcadie Suceveanu e admis, pentru că are, al naibii de acut, „simțul realității”, se tulbură când înfloresc salcâmii, visează scene grotești de autoghilotinare, nemiloase lecții de poetică, nu altceva, bea cafeaua Nevermore alături de Edgar Poe, „miroase a ceață și a nor” sau gesticulează și rostește shakespearian, precum Hamlet. Versurile din cartea Căzut în rimă la Paris tresar, exultă sau, dimpotrivă, lansează imprecații indicând ce e putred, ascuns, malefic, ce e prefăcut, inautentic în lume: „Ce ziceați de-aceste țeste? Grohăie ca niște porci? / Ah, te simt bătând sub tâmplă, / Danemarcă-a vremii mele, / Ah, miroase a Danemarcă orișiunde te întorci!” (p.42). Hamletian, poetul e actor neîntrecut, e teatral, îndrăzneț, profetic, strigă-n pustiu, e amenințător, rebel și vrăjmaș ipocriziei, gesticulează și rostește adevăruri simptomatice, care ating, trezesc și chiar rănesc.

Criticul sau cititorul se poate întreba ce fel de real, istoric, social, omenesc, personal, conține astfel de tensiuni? Ce realitate iscă-n poemele lui Arcadie Suceveanu atâta tulburare, atâta patimă și paradox? Răspunsul este „cheia de boltă” sau cheia simbolică în care se citesc versurile. Apocaliptice și stihiale clocotiri depistate în neliniștea lumii contemporane, venind din vechile focare în care se cuibărise cândva demult răul – Golgota, Fanarul, Danemarca, ele sunt și sursele apocalipsei postmoderne.

Terezia FILIP

[„Nord literar”, anul XVII, nr. 1 (188), ianuarie 2019]

Setting

Layout

reset default