Apocalipsa după Eugen

Share

Prozatorul Eugen Uricaru, după ce a publicat pentalogia Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014) și Permafrost (2017), ne surprinde cu o carte de poeme, Despre ce vorbim? (Mai puțini cititori știu că Uricaru a scris încă înainte de debutul editorial poezii.) Am amintit cele cinci romane pentru că Ioan Holban, în „cuvântul, (său) însoțitor” spune că „Despre ce vorbim ne arată, odată mai mult, cum poezia poate să fie, uneori, o anticamera a prozei”, făcându-ne să ne amintim în poemele cărții de „sugestii, simboluri, semne ale lu­mii, istoriei, întâmplărilor și personajelor” din romanele amintite. Aș completa: nu doar anticameră, ci orice altă încăpere din același edificiu locuit de Uricaru, trăit de Uricaru, văzut de Uricaru. Un autor cu o operă oricât de diversă nu poate fi decât unul și același, indiferent ce gen abordează, chiar dacă la unii s-au petrecut și modificări radicale în biografia lor literară. Nu este cazul la Eugen Uricaru. încă de la debutul în volum – Despre purpură (1974) – el și-a creat un teritoriu al său, acolo trăiește, acolo scrie și de acolo privește lumea. Chiar dacă a colindat pământul în lung și în lat, tot în interiorul tărâmului său aduce întregul de afară, acolo își amintește, acolo îl prelucrează. (Aceasta este și noutatea: poeziile din tinerețe n-au venit încă din edificiul care abia a urmat.)

Universul lui Eugen Uricaru este bântuit, face parte dintr-o lume venită parcă din tumultul picturii lui Bruegel și din vâltoarea tragică a lui Bosch. N-ai cum să vizualizezi altfel destinul unor personaje mereu sub vremi. Și, da, așa se întâmplă și cu poemele din recenta carte: un discurs colocvial, o adresare firească despre niște lucruri de obicei îngrozitoare. Mereu este de față și Celălalt, uneori vizibil, uneori travestit, întotdeauna în poziția felinei stând la pândă, niciodată tu neavând de unde afla când va ataca.

De multe ori ai chiar impresia că, deși nenumit, cumplitul Neculai Crăciun din cărțile enumerate este adevăratul personaj. „Dacă îl chemi/ Diavolul răspunde la telefon,/ Are o voce joasă, seamănă/ Cu aceea a unei femei interesate,/ Dar nu e,/ Te face să spui tot/ Nu pentru că el n-ar ști,/ El știe tot, de aceea e/ Cine e./ Dar are o mare plăcere să/ Te audă spunând ceva/ Ce el știe deja,/ Ca să dai de el/ Ajunge să formezi un număr/ La întâmplare,/ Va fi acolo deoarece/ Știe că îl vei chema,/ E ca apa în care un copil se îneacă.” Sigur e vorba despre priceputul securist în celebrele „activități specifice”, dar, în primul rând, e vorba despre ce-1 ce se află de cealaltă parte a firului, cel ce formează numărul, „ca să dai de el, ajunge să formezi un număr la întâmplare”…

Teroarea din romane este și teroarea din poeme: o teroare trăită în mod firesc, devenită rutină, făcând parte din obișnuință, din viața de zi cu zi. O alternativă există: „Când iepurele stă ghemuit,/ Cu botul umed și pălit de frică,/ Ascuns în brazdă, ori în tufiș -/ Nu-l poți împușca!/ Nu nimerești nici fazanul/ Decât dacă zboară, pocnind/ Din penele sale, lungi, colorate./ Dacă stă tupilat, în hățiș, nu./ Până și vulpea, dacă nu fuge,/ are viață lungă, cu tot cu smocul ei/ Alb, din vârful cozii./ Ai putea crede că nemișcarea/ Este cea care ține lumea asta, vie./ Asta e părerea mea -/ Zise prietenul nostru,/ Vânătorul – un mare iubitor/ De povești./ Are salonul tapetat cu piei/ Și își atârnă pușca/ în coarnele unui trofeu național./ E un amator de vânat mare/. Vânatul mare nu are scăpare.”

Și mai există și o altă alternativă, o alternativă extrem de actuală, așa cum actuale sunt toate alternativele. „Casa noastră: Casa noastră stă să se dărâme/ Au luat tot, podelele/ Grinzii, căpriorii. Chiar și ușa de la intrare./ Poate eram la masă, poate nici nu eram./ Oricum, mintea ne era în altă parte./ Atât de departe încât unora/ Le-a fost rușine să recunoască/ simplul fapt să aveau și ei o casă./ Nu erau beți. Poate le era foame și/ Credeau că unora li se va face milă de ei./ S-a dovedit că se poate trăi binișor/ Din mila altora.”

Da, mai există multe alternative pentru mulțimea ce foșgăie prin teritoriul lui Uricaru, Bruegel și Bosch. Există multe posibilități, dar, până la urmă, sfârșitul este același. Un sfârșit fără de sfârșit, un sfârșit fără epilog – „Extratereștrii: Extratereștrii mișună printre noi,/ Au o privire înțelept – inocentă./ Știu tot ce se întâmplă cu adevărat, însă/ Nu au nici un amestec./ Stau lipiți de borcanul cu miere/ Au nevoie de energie, ca păianjenii,/ Iar ei apără mierea de păianjeni,/ Cel puțin, așa spun, dacă îi întrebi/ Ce naiba fac. Dacă nu-i-întrebi/ Tac și își văd de mierea lor./ N-au diabet. Nu sunt stresați/ N-au griji și au mintea foarte/ Limpede, pentru că știu ce vor./ Pământenii sunt hăbăuci./ își asumă și cred/ în câte o culoare, fără motiv./ Extratereștrii au privirea incoloră./ De aceea pare că e albastră, sau de orice altă/ culoare. Cum spuneam/ Sunt dușmanii de moarte ai păianjenilor./ Păianjenii sunt ca oamenii,/ De aici, de pe pământ.”

Poemele lui Eugen Uricaru ne povestesc despre numeroasele cărări pline de lume, toate parcurse firesc, preocupat, cu încăpățânare. Și toate ducând spre același sfârșit. Care este și care parcă a mai fost. Mereu. Când povestește, de pildă, despre frică, Uricaru ne zice: „Nu are gust/ Nu se vede și nici nu poți/ Să o atingi./ Nu e deloc consistentă nici măcar/ Cât fumul ori respirația/ Când e ger./ Doar miroase. Miroase îngrozitor,/ Dulceag și grețos. De parcă am fi/ Murit cu toții, dintr-o dată./ De multă vreme”.

Privit dinspre tărâmul lui Uricaru, Bruegel, Bosch, inodor, incolor, inconsistent, drumul se pierde în zare. Unde nu mai este nimic. Eugen Uricaru, asemenea oricărui scriitor mare, ne oferă o singură carte – fie în proză, fie în poezie -, o carte asemenea unui diamant atent șlefuit, strălucind prin fiecare fațetă/ variantă. Iar cartea aceea, sclipitoare, este ceea ce se vede extrem de limpede din interiorul edificiului său. Pentru cei ce găsesc ușa de intrare. Despre ce vorbim?

Gheorghe Schwartz

(„Arca”, Arad, nr. 10-11-12, 2018)

Setting

Layout

reset default