Înainte de romanul Saudade, Violeta Daniela Mîndru a mai publicat, în 2017, un volum de proză intitulat Secretele magnoliei. A trecut, prin urmare, proba construcției epice pe spații mici, pentru a se măsura cu romanul și pentru a-l supune ca pe o fiară ce trebuie domesticită…

Violeta Daniela Mîndru construiește o poveste cu mijloacele epicului – perspectivă narativă, procedee, mijloace și tehnici de narare, dar o construiește în jurul unei stări, stare definită prin cuvântul portughez saudade, echivalent aproximativ al dorului românesc, ceea ce conferă epicului un lirism neobișnuit. Epic și liric sunt, însă, într-un echilibru menținut cu grijă, fără a înclina balanța de o parte sau alta.

Asupra stării complexe conținute în semantica dor/saudade reflectează personajul-narator Matei Dimitriu: „Învățasem că doar în limba română există cuvântul «dor». În italiană, dorul este brama, malinconia; în engleză este loging; în portugheză este saudade. Saudade… m-a fascinat acest cuvânt de când l-am auzit prima oară, într-o melodie. Nici nu știam ce înseamnă, dar cântecul îmi inspira o tristețe fără seamăn, precum cea pe care o simțeam eu de când o pierdusem pe Diana”.

Intuiția precedă realul… Starea s-a materializat.

În povestea lui, Matei Dimitriu își epicizează tristețea, întorcând-o pe multiplele fațete ale nostalgiei, ale melancoliei, ale neputinței de a opri timpul și de a-l fixa în momentul unic al unei fericiri care să-i răsplătească zbaterea. Asupra multiplicității sensului cuvântului saudade se revine la final, saudade fiind nu numai cuvântul, ci starea existențială care închide cercul epicului într-o vizată simetrie de corp geometric: „…Dar mi-e tot dor de ea, dorul acela cu gust de durere… saudade”, stare care trimite la un moment din roman când Diana îi spusese: „Mi-e dor de tine; tot mai des. Nici nu mai știu de când mi-e dor de tine; pentru că dorul n-are timp. Dorul e clipă. E numai acum. Iar amintirile… sunt o parte a imaginației care completează golurile memoriei, dar sunt cu atât mai prețioase cu cât au în centrul lor dragostea”. Saudade își trimite efluviile dincolo de confiniile ficțiunii, coborând în viață.

În liniaritatea narațiunii, povestea de iubire a lui Matei Dimitriu răsfrânge lumini diferite, un romantism edulcorat filtrat de un realism postmodernist, rămânând în limitele unei simplități care este a vieții înseși. Matei este căsătorit, are doi copii, dar se simte gol sufletește. Iubirea s-a epuizat. Pe acest gol sufletesc, se clădește o iubire spiritualizată, un amour courtois, mai mult o proiecție mentală în care el transferă asupra necunoscutei tot dorul lui de o iubire unică, perfectă, absolută. Este ceva din romanul iubirii din Donna Alba lui Gib I. Mihăescu în urmărirea femeii în alb care-i populează gândurile și care se materializează aievea într-un spațiu erotizat – Veneția.

Ceea ce pare o poveste menită a relua într-o manieră personală mitul androginului și motivul sufletelor pereche devine, pentru bărbatul obligat să confrunte mitul cu realul, o probă de inițiere. Într-un nod al relațiilor, personajele se regăsesc într-un ghem întortocheat care nu se revelează decât târziu, într-o manieră spectaculoasă, ca efect al meditației ce are ca scop decorporalizarea. Cuplul Matei-Diana pare, din acest unghi, o reluare a cuplului mitic Orfeu și Euridice.

Suspansul implicit faptelor se relevă astfel punând evenimentele într-o altă lumină. Ceea ce părea un joc al destinului apare acum ca un scenariu diabolic al lui Ștefan, soțul Dianei, și fratele lui Matei. În acest punct, epicul alunecă pe panta senzaționalului. Diana moare în urma unui atac cerebral și, în cele 40 de zile în care, conform tradiției, sufletul peregrinează prin locurile cunoscute înainte de marea plecare, i se revelează lui Ștefan care-și consemnează această experiență inedită într-un jurnal. Este un mod de a epiciza mitul lui Orfeu și Euridice. Matei o urmează în infern pe Diana, iar aceasta îi revelează necunoscutele, ajutându-l să refacă puzzle-ul.

Partea realistă a poveștii este dublată de una mitică, inițiatică. Saudade este starea permanentă care l-a însoțit pe Matei în aventura lui de cunoaștere dublu dimensionată – real și fantastic. Acest fantastic cu propensiune spre mitic întreține și creează atmosfera romanului, un fel de vrajă în care totul capătă alte contururi și în care totul devine posibil.

Proiecția epică a Violetei Daniela Mîndru se validează prin cele două componente obligatorii – forma și fondul. Prozatoarea alege subiectivitatea aparentă a unei perspective care camuflează, prin naratorul bărbat, obiectivitatea. Punctul de vedere asupra evenimentelor rămâne al unei femei lucide care experimentează jocul de rol. Conținutul centrat în jurul unei stări, starea de nostalgie, de tânjire după ceva greu de definit se răsfrânge asupra întregului. Legăturile primejdioase se dizolvă în starea lirică a dorului – saudade…

 

Ana Dobre

(„Caiete silvane”, nr. 176, septembrie 2019, Zalău)