Amintirea lui Paul Miron

Share

Paul Miron, In memoriam, volum comemorativ alcătuit de Eugen Munteanu, Iaşi, Ed. Junimea, 2017, 470 pag.

Anul acesta, 2018, Paul Miron ar fi împlinit 92 de ani. A trăit în exil din 1945, în Germania, Franţa şi apoi iar şi definitiv în Germania, iar biografia sa ar putea fi subiectul unui roman de aventuri, de la situaţia de elev al unei şcoli de ofiţeri, închis pentru activităţi considerate politice în timpul războiului, până la aceea de profesor la Universitatea din Freiburg im Breisgau, fondator al unei Asociaţii de studii româneşti numită (cum altfel?) „Mihai Eminescu” prezidată de studenta Elsa Lueder, viitoarea sa soţie şi colaboratoare; prin Asociaţie şi prin Universitate, profesorul Miron a organizat nenumărate colocvii cu cele mai diverse teme şi a editat noua serie a respectabilului anuar interbelic Dacoromania. Aceste activităţi – pur ştiinţifice în primii ani – i-au permis să invite un număr imens de scriitori, istorici, profesori universitari şi cercetători de toate categoriile, ulterior artişti populari, echipe de dansuri, instrumentiş ti, cioplitori în lemn, diverşi meşteşugari, pe care i-a primit, găzduit, călăuzit, sfătuit şi adesea remunerat cu discreţie, când nu putea obţine bursa corespunzătoare din partea Universităţ ii sale, până la căderea tuturor zidurilor, sau a aproape tuturor zidurilor, din 1989; într-o carte de interviuri, apărută după moartea lui, Paul Miron vorbeşte de „câteva sute de invitaţi din România”. Printre primii invitaţi care au profitat de flerul şi informaţia tânărului profesor de la Freiburg au fost Ioan Alexandru, Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu; acesta îşi aminteşte că a călătorit prima dată în străinătate în 1967, în Germania, „cu o bursă a Universităţii din Freiburg, pusă la cale de Paul Miron, pe care nu-l cunoşteam încă” (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu N. Manolescu, Ed. Cartea Românească, p. 47). Relaţiile cu scriitorii, universitarii, artiştii au continuat şi s-au dezvoltat în decursul anilor şi ele sunt emblematice pentru ce a făcut Paul Miron pentru colegii săi din ţară şi implicit pentru cultura ţării din care plecase la optsprezece ani. Reflexul lor poate fi găsit în mai multe mărturii ale celor care l-au cunoscut, cuprinse într-un volum omagial apărut la Iaşi, sub îngrijirea profesorului Eugen Munteanu, colaborator al scriitorului şi filologului de la a cărui dispariţie se vor împlini în curând zece ani: Paul Miron, in memoriam.

În afară de un scurt curriculum vitae şi o listă a publicaţiilor sale (articole şi volume, al căror şir ar putea fi completat), volumul cuprinde o parte omagială în care apropiaţii şi admiratorii regretatului profesor semnează fie amintiri dintr-o relaţie care i-a marcat, fie studii din domeniile ilustrate de Paul Miron, care n-a fost doar un filolog strălucit şi profesor de literatură, elev al lui E.R. Curtius, apropiat de Hugo Friederich, ci şi un scriitor complet, poet, dramaturg, eseist, memorialist şi mai ales prozator. Între amintirile semnate de Andrei Pleşu, Alexandru Zub, Cornel Ungureanu, Mihai Neagu Basarab, Sorin Lavric, Mihai Moraru, Lucian Vasiliu ş.a., unele apărute iniţial în publicaţii, cele ale lui N.Manolescu aduc nu numai substanţa unei relaţii directe sau prin corespondenţă de câteva zeci de ani, ci şi reala simpatie care, în pofida unei diferenţe de vârstă devenită nesemnificativă cu timpul, i-a apropiat pe cei doi prieteni. Istoric literar care preţuieşte detaliul concret, Manolescu rememorează vizitele făcute unor mari personalităţi, greu accesibile altfel, la care i-a dus Paul Miron în septembrie 1967, când a „ieşit” pentru prima dată din ţară: Hugo Friedrich, a cărui carte despre Structurile liricii moderne a discutat-o cu autorul, „măgulit ca un copil că un român îi cunoştea cartea”, încă netradusă atunci, şi Martin Heidegger, cu care, de asemenea, a putut discuta plecând de una dintre cărţile sale, cea despre Hölderlin. Probabil că pentru prima şi ultima dată în viaţă, criticul se intimidează: deşi filosoful a fost interesat de întrebare şi i-a răspuns pe larg, emoţia l-a împiedicat pe conlocutor să noteze sau măcar să reţină ceva substanţial din acest episod (Omul de la Vama Veche, p.113). Aşa cum reiese din mai multe referinţe, relaţiile lui Paul Miron cu Heidegger erau cordiale, probabil datorită atitudinii degajate a solicitantului şi lipsei unui stres din partea filosofului: deşi în acea perioadă refuza orice colaborări, fiind angajat în revizuirea ediţiei sale de opere, el i-a dat un text scris de mână pentru revista „Prodromos“ (scoasă de Miron şi Pierre Emmanuel), care a fost reprodus ca atare în nr. 4 al revistei.

În privinţa activităţii propriu-zise de scriitor, colegul meu afirmă că „lucrul poate cel mai semnificativ al revenirii lui Paul în România este descoperirea vocaţiei lui propriu-vorbind literare”; chiar dacă scrisese literatură şi înainte, „adevăratele lui scrieri literare datează de după 1968”. (p.122) Problema nu e fără importanţă practică, pentru că şi cariera ştiinţifică – profesor universitar şi filolog – şi cea literară, adică autor de texte care să se publice şi să se vândă, deci să existe un interes public pentru această literatură, pretind o dedicaţie totală. Într-o lungă conversaţie cu poetul Ovidiu Nimigean, Paul Miron recunoaşte deschis: „Ideea de a scrie mai departe, în exil, numai pentru mine, nu mă mulţumea. Eu am scris şi mi-am dorit totdeauna public” (Paul Miron, O lume pe dos. Convorbiri cu Ovidiu Nimigean, 2010, p.262), iar N. Manolescu cunoştea desigur această mărturisire pentru că a prefaţat cartea. Paul făcuse această mărturisire din 2006, într-un interviu cu N. Florescu: „Eu cred că nu se poate scrie fără public”. Pe de altă parte, doctorul şi dramaturgul Mihai Neagu Basarab, director al miticei Biblioteci Române din Freiburg, crede că „Înainte de a deveni un mare savant, …Paul Miron a fost un foarte talentat scriitor, poet şi prozator, apreciat… de către toţi exilaţii români din Occident”. (Paul Miron la Societatea Academică Română, p. 144).

De fapt, aparentele contradicţii din consideraţiile unor oameni care l-au cunoscut bine converg spre acelaşi adevăr: Paul Miron avea, ca moldovean, plăcerea povestitului în sânge şi apoi, ca puţini alţii, o stăpânire desăvârşită a limbii care ascundea şi arăta, după împrejurări, straturile unei imaginaţii mustind de umor şi mai ales de o ironie casantă în veşmântul ei ceremonios: la o întâlnire cu Al.Rosetti, de pildă, acesta spune tare să audă tot restaurantul că academicianul care a trecut pe lângă ei are toate şansele să ajungă preşedinte al Academiei „pentru că e securist”. Personajul se împiedică în mers, ca lovit de o piatră, şi Paul îl întreabă pe Rosetti, pentru a „salva” situaţia: „bine, dar nu sunteţi toţi acolo?” Aceste daruri, binecunoscute din nesfârşitele conversaţii între prieteni, s-au putut transforma în literatură şi au fost receptate ca atare abia după ce perioada postdecembristă ia deschis perspectivele unui public adevărat, care i-a primit cărţile, de proză mai ales, cu simpatie şi uneori cu entuziasm, cu toate că şi poezia şi teatrul său au avut succes; viitorul va discerne şi va ierarhiza mai bine întinsa lui literatură, încă puţin cunoscută.

Cărţile sale de proză, în care cele memorialistice au o savoare cu totul specială, fac dovada unei capacităţi rare de a crea o atmosferă în acelaşi timp ludică şi perfect verosimilă, cum sunt schiţele din Ochean (1996 şi 1999) sau Târgul şaradelor (2000). Dar superioară mi se pare proza sa fantastică, punând în valoare nu numai un auz, ci şi un văz „polifonic”, precum în Poştalionul din vis (1999), „roman istoric şi povestire picarescă, Bildungsroman şi roman sentimental”, cum îl vede Cornel Ungureanu, unde pastişa epicii de călătorie în maniera Dinicu Golescu, N. Şuţu, G. Bariţ ş.a. capătă dimensiuni anticipative; treptat, ea devine direct premonitorie prin dezvăluirea subtilă şi calmă a lumii spre care se îndrepta, crezând că se îndreaptă numai spre „staturile din luminata Evropă” de atunci, junele Enachi Săcară din Rotopăneşti.

Trăsături concrete care marchează epoca, prezentate fără insistenţă în episoade confesive, cu particularităţi de vorbire care au făcut, probabil, deliciul autorului înainte de a-l face pe al cititorului (moldovenisme ca „te lăs”, sau ca moldovenismul de origine slavă „pacheştă/ pacheşti”, aflător şi în dicţionarul lui Tiktin reeditat de Paul, franţuzisme ca „am schimbat de adresă” ş.a.) aşează în primul rând textul în rândul pastişelor lingvistice. Ele sugerează cititorului o întreagă lume dispărută, cu felul ei de a vorbi care este reflexul unui fel de a gândi şi a trăi, cum rezultă din intersectările corespondenţei dintre tânărul Enachi şi părinţii săi, împreună şi separat, dintre el şi „magistrul” său, sub masca acestuia ascunzându-se în primul rând, lingvistic un impostor, dintre el şi prietenii săi, între care numeroase profiluri feminine, fiecare cu personalitatea sa distinctă. Dincolo de stratul lingvistic, romanul epistolar reconstituie atmosfera şi cadrele epocii dinainte şi de după Unirea Principatelor prin preluarea modelelor culturale ale literaturii de călătorie: o vizită într-un muzeu de artă plastică imită prezentările lui Filimon după ghidul Joanne, repetatele episoade ale unor călătorii picareşti în căutarea unei aventuriere (sosia celebrei Lola Montez, şi ea pomenită în textul lui Filimon) seamănă foarte tare cu foiletoanele lui Cipariu, Bariţ, sau Laurian din anii contemporani cu aventurile lui Enachi, iar o inserţie a unui fragment din călătoria unui pictor german aduce descrierea colorată a iarmarocului de la Fălticeni şi întâlnirea cu un flăcăiaş „foarte dezgheţat, venit la târg dintr-un sat de la munte cu numele de Humuleşti. El a încercat să-mi vândă – n-o să credeţi! – o pupăză vie, pe care o ţinea ascunsă în sân”. De altfel, o bună parte a scrisorilor care alcătuiesc textul romanului este populată cu personaje istorice: Enachi se împrieteneşte cu Petrache Carp, student în drept la Bonn şi citesc amândoi din Shakespeare (traducerea lui Carp va fi citită peste câţiva ani la Junimea), unchiul unei tinere cu care flirtează nevinovat Enachi este Franz Liszt, care vorbeşte despre călătoriile lui în Principate, iar la Bonn, tână- rul moldovean ajută o adolescentă care „a căzut şi şi-a julit genunchiul care sângera”: era „Elisabeta, principesă de Wied”, care îl invită la castel să povestească fratelui despre locurile îndepărtate de unde venea şi despre care nu auzise, dar care scria versuri şi avea deja un pseudonim: Carmen Sylva. Tot aşa, mai apar episodic sau mai substanţial Costache Negruzzi, întâlnit la Ems, la Baden-Baden se întâlneşte cu „prinţul Sturdza care s-a refugiat la Baden cu 7 care de aur”, iar falsul canonic Schullerus şi falsa Lola Montez ajung pe Insula Guernesey, unde întâlnesc pe Victor Hugo, care era răcit şi nu s-a bucurat că vizitatorii i-au citit, înainte de a fi fost publicat, romanul care se va numi Les Misérables (a apărut abia în 1862).

Această frapantă incursiune în fantastic, alăturată altor planuri în care se desfăşoară aventurile epistolierilor, construiesc o dimensiune specială a romanului care nu este numai o sugestie vagă: ea pune toate epistolele corespondenţilor în lumina unei anticipă ri inspirate prin selecţia elementelor istorice, un fel de viziune a ceea ce ar fi putut să fie dacă n-ar fi fost cum a fost, şi ascunde o autobiografie imaginară a autorului, el însuşi refugiat din ţara lui în urma unei traume adânci, student şi doctor al unei mari Universităţi germane (în roman, Enachi devine elev al unei mari şcoli de agricultură, urmând parcă îndemnul lui Laurian, care vizitează Înalta şcoală de agricultură de la Dresda) şi personaj al unei cariere de „intermediar” cum n-am mai cunoscut altul.

Mircea ANGHELESCU

(„România literară”, nr. 3/ 19 ianuarie 2108)

Setting

Layout

reset default