„Epoca de aur” se şterge treptat din memorie – din memoria oamenilor maturi şi a celor în vîrstă. Curînd va dispărea cu totul: pentru cei care n-au împlinit 40 de ani, ea de fapt nici n-a existat vreodată. Şi n-a avut nici măcar şansa de a fi celebrată în multe scrieri memorabile.

Există din fericire şi excepţii: fragmentele de jurnal „din anii ciumei”, din anii 1987-1988, publicate acum de Liviu Ioan Stoiciu (Ajuns din urmă, Junimea, 2017) şi acompaniate de romanul care ilustrează într-un fel jurnalul (Transfer, Polirom, 2017), ne readuc în minte, cu forţa pe care o posedă un poet transformat în prozator, ultimii ani ai ceauşismului. Luasem contact şi pînă acum cu fragmente din Jurnalul lui Stoiciu, dar Ajuns din urmă are o situaţie specială; e greu de spus cît document autentic şi cît document asezonat reprezintă textul volumului, însă rezultatul mi se pare notabil din cel puţin două motive.

În primul rînd, cele cîteva luni descrise aici (martie 1987-iulie 1988) surprind o culme a mizeriei naţionale. Fiecare pagină oferă detalii ce par astăzi neverosimile, dar pe care diaristul le-a consemnat exact. Sărăcia se grefează pe informaţii seci despre obţinerea cu greu a cîtorva alimente, despre frigul obsesiv în micul apartament de bloc din Focşani, despre conflictul latent al eroului cu autorităţile, despre viaţa de familie chinuită, cu doi soţi exasperaţi şi un copil dificil. Totul însă realizat pe modelul clasic din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Acea unică zi de Gulag imortalizată în nuvela lui Soljeniţîn nu fusese mai rea decît altele, dimpotrivă; tocmai faptul că, la nivelul celorlalte, ea păruse mai acceptabilă punea în lumină oroarea absolută a sistemului concentraţionar sovietic. Cele cîteva luni din Jurnalul lui L.I. Stoiciu nu par imposibile (povestitorul avusese parte de altele şi mai greu de suportat), dar această mediocritate a răului face paginile memorabile.

În al doilea rînd, viaţa descrisă în Ajuns din urmă devine la o lectură din anul 2017 irealitate totală, literatură mizerabilistă; ştim că acolo nu e nimic imaginat, că e reprezentată trăirea fidelă a unei existenţe verificabile, dar neverosimilul ridică totul la nivel de literatură fantastică involuntară – veritabilă distopie.

Însuşi autorul trebuie să fi observat insolita situaţie. Aşa se explică prelungirea însemnărilor de jurnal intim cu cîte o poezie, revanşă faţă de atmosfera copleşitoare, poezii scrise în regim de aproape ilegalitate, noaptea tîrziu, cînd toată familia doarme. Citim poezii reuşite, citim doar exerciţii, rolul lor compensatoriu e însă vizibil în toate; poetul Liviu Ioan Stoiciu contrazice lumea din jur prin mici poeme redactate în sintaxa indimenticabilă din La fanion, cu tmeze brutale fragmentînd fraza şi gîndul autorului.

„Doina îmi atrage atenţia că nu mai avem nici zare de zahăr în casă. Merg şi stau la coadă la pîine (4 lei bucata, cumpăr patru, pe trei zile, pe cartelă) şi la zahăr se dă cîte un kil de persoană, 45 lei. Vin cu ele acasă şi plec iar. Merg apoi la cofetăria «Teatru» şi cumpăr patru prăjituri, 23 lei, iar la florăria de peste drum cumpăr o garoafă. În sfîrşit, revenit acasă. Nu e iar apă caldă la robinete (deşi e sîmbătă şi toţi românii visează să facă o baie), stau la televizor, la un film american de cinematecă, de dragoste, cu Gregory Peck”. (Sîmbătă, 16 aprilie 1988).

Lecţia e simplă: pentru a străbate lumea Focşanilor în 1988, o doză zilnică de ficţiune era vitală. În viziunea prozatorului L.I. Stoiciu, ficţiunea s-a multiplicat spectaculos; romanul Transfer (ingenios, cuprinzînd dedublări de eroi şi de epoci istorice) descinde direct din Jurnal; documentaristul de la Biblioteca Judeţeană s-a transformat în pedagog la un liceu industrial, umanitatea măruntă a Bibliotecii devine umanitatea măruntă a unui internat, familia desenează acelaşi mic infern. Dincolo de faţadă, „epoca de aur” defilează în faţa cititorului în culori întunecate, între gri-murdar şi negru-catran.

Dacă literatură înseamnă, în primul rînd, ficţiune, Stoiciu a reuşit să o demonstreze aproape didactic: notiţele de Jurnal iau forma strofelor de poem; un roman propriu-zis dublează Jurnalul, aşternînd o istorie peste însemnări intime; realitatea crudă de la care pleacă toate – Jurnalul, poemele incluse şi romanul paralel – materializează neverosimilul social ridicat la cote înalte. Prin urmare, ficţiune de rangul trei, ficţiune la cub!
Formele literare încercate concomitent de Liviu Ioan Stoiciu pornesc ele însele de la o lume pe care, astăzi, n-o mai putem considera posibilă. A existat ea oare cu adevărat? Minima onestitate ne obligă să răspundem afirmativ.

Mihai ZAMFIR

(„România literară”, nr. 47/ 3 noiembrie 2017)