Alina Simona Dragomir, Ochi de culoare bacoviană

Share

Rareori găsești în poezia fetelor din ultimii ani frustețea pe care Alina Simona Dragomir o rată în cartea ei de debut editorial – Ochi de culoare bacoviană, Editura Junimea, 2018. O astfel de abordare a expozeului poetic devine, în mentalitatea ultimei promoții, un pericol, o etapă depășită, ceva ce trebuie eliminat. Cu așa ceva, ar spune junii poeți, nu poți crea o paradigmă poetică. Însă tocmai această lipsă de preocupare pentru așa ceva, pentru originalitate cu orice preț, cu inovații hipernetice – ca să inventez un cuvînt acum – de tot soiul, face ca textul poetic practicat de Alina Simona Dragomir să fie proaspăt, frust, direct, cu o nonșalanță deloc trucată, ci mai curînd trăită. Fragmentele ei scurte, parcă niște eboșe ale unui pictor din preajma impresionismului francez, sunt memorabile, cu o densitate greu de găsit la găselnițari, adică la acei poeți care construiesc găselnițe doar pentru a impresiona nu și pentru a spune ceva.

Dar să nu ne pripim. Poezia Alinei Simona Dragomir din prima sa carte nu este un a de lăudat, de exclamat ditirambi sau encomioane la finalul fiecărui text. Ci mai curînd este de exemplificat și de citit cu atenția pe care ți-o solicită aripile unui fluture staționînd pe o floare doar cîteva clipe. Asta și dorește, în fond poeta, să impresioneze și să-ți mute privirea pe altă pagină. Ai impresia de la început că ai de a face cu o poetă cu atitudini bărbătești, dure, care, imediat ce-i atingi formele, se topește în banalități care o feminizează pînă la pudori adolescentine: „iubesc. bărbatul acela cu numele pironit/ în sîmbure./ sîmbăta morților. sîmbăta mare./ stăteai pe un colț de masă. cu smoc de țigară/ fumegînd./ unii spun că ai ceva din ceea ce mie-mi place/ să numesc „artist”. (pag. 18). Aceste finaluri ușor ridicole scad din frumusețea „artistică” a textelor sale. Și ea, ca multe alte poete tinere, își alege un personaj, ceva de care să se lege. Observăm asta chiar de la începutul cărții: „bergamota aia. acrișoară./ sfîrtecă limba-n două./ M. rătăcea pe peronul Gării de Nord./ purta un palton din stofă grea./ ca respirația lui Nea Ilie./ mă căuta să-i stau în palmă.” (pag. 9). Astfel de mici scenarii, ca de film, dau greutate portretistică de proză, în spatele căreia dospește un suflu poetic nestăvilit. Alegerea unei singure punctuații și anume punctul – rareori și virgula – extrem de des utilizat, dă impresia de sincope, chiar dacă continuarea, fluidizarea frazei poetice este mai mult decît firească. Poate fi, neîndoios, o caracteristică a poeziei Alinei Simona Dragomir. De altfel modul în care este construită cartea, de la cap la coadă, fără secțiuni, fără separarea unor teme, un fel de amalgam fragmentaristic, dă impresia unei neglijențe asumate, în spatele căreia stă de fapt un scop estetic de fond, depistabil numai după ce parcurgi toată cartea, a cărei miză este anunțată din titlu. Ce e „bacovian” în poezia Alinei Simona Dragomir? se întreabă criticul Ioan Holban în cuvîntul însoțitor. Cum o fi culoarea  bacoviană? Unde o putem plasa din punct de vedere plastic? Cînd în fond nimic nu este plastic în textele, în fragmentele poetice ale poetei noastre. Te aștepți la o reinventare a limbajului poetic bacovian, sărac în vocabular, dar profund în simboluri, greu ca de plumb în imagini, unic în ceea ce înseamnă spațiul poetic. Deși nu foarte des amintit numele poetului, greutatea aerului bacovian, sumbru, cenușiu, degradant și amețitor, este prezent peste tot. În fond, așa cum remarcă și Ioan Holban, poeta dorește să se desprindă de bacovianism, inventînd un nou bacovianism în afara limbajului, ci doar în atmosfera pe care o creează unor poeme: „vizavi e Dunărea./ un tramvai. azi-noapte. Își croia calea./ printre necunoscuți. șchiopătînd rizibil./ o adunătură de violatori. bețivi. soți depravați./ tătici, poate. peste ei se întindea leneșă/ nervozitatea./ deghizată./ insultînd noaptea./ cursa rapidă spre nicăieri.” (pag. 13). Sau mai elocvent în: „mă trezeam în fiecare miercuri înnorat./ pălmuiam pămîntul./ un gest violent./ un pumn./ un ochi de culoarea bacoviană./ doar atît și conceptul dintre noi.” (pag. 24). Femeile, totuși, nu sunt ca la Bacovia, cu sînul mai lăsat,  așteptate, iubite, chiar și în toropeala gîndului și a aerului, ci sunt „…greu de suportat/ cînd se apropie de menopauză./ furia feminină e ca naftalina albă.” (pag. 25). Văduvele sunt fericite, pe al căror pervaz stau „haite de lupi”, iar ca imagine direct bacoviană „13 brațe zbîrcite se-ntind molatic dintre gene”. Și ca să accentueze atmosfera bacoviană, poeta își vopsește „părul după ploaie” și vede că i-a „intrat pămînt sub unghii” (pag. 26).

Un  poem antologic pare a fi axul acestei cărți pe care o poți citi de la orice pagină, fără a-ți schimba impresia sau a fi fost derutat de vreo sincopă anume: „fata cu părul negru. am scorțișoară sub unghii. m-am văzut ieri seară. spînzuram de streașina/ casei./ un felinar./ ploua. ei spun că tot cerul. frînghii înnodate la geamuri./ am 22. și-o mână de poet./ mi-am prins un ochi într-o carte./ cu capsatorul./ celuilalt i-am pus sare. /  durerea e-o victimă. ca o locomotivă c u aburi./ caut violatori. aștept provincia./ în pantofi o lamă./ eu-s o pacifistă celibatară./ am obosit./ o urmă de deget în praful de pe noptieră./ totuși, hai să nu ne mai vorbim la pertu.” (pag. 27) Se vede aici o atitudine care apare după ce conștientizarea cere o anumită atitudine, un soi de respect, chiar dacă în spatele unei anume experiențe relația nu mai cere o sobrietate impusă. Asta se răsfrînge și asupra atitudine față de textul scris, față de poezie, care nu trebuie să adune doar ciudățenii, nonconformisme, ci să țină cont și de un anumit nivel acceptat estetic. Și de aici pînă la a face literatură de calitate nu mai e decît un pas. Și iar Bacovia, ca apropiere de arta cuvîntului, pură: „plouă. zoaiele se culcă-n blugii mei țipînd./ m-aș muta pe-un neon./ becuri economice. primarul are două garaje/ și 4 mașini. / lui nea Ion i-a murit calul. / mi-am luat o haină de blană. e de la Zara. îmi pare rău.”(pag. 29). Aparent nimic coerent. Dar într-o astfel de harababură ideatică apare acea imagine a dezolării bacoviene, cînd gîndurile vin unul peste altul fără a limpezi o perspectivă mai de Doamne ajută. Contează totul împlinit, ca în acest fragment. „dimineața tot dimineață se numește/ chiar dacă nu-ți atîrnă pe șolduri pijamale./ palme de bărbați pun altoi în burta femeilor./ e joc. geamătul se prelungește pe-o încheietură./ dimineața e gînd. chiar dacă n-o gîndește/ nimeni.” (pag. 32).

Ceea ce este remarcabil în poezia din această carte de debut este realismul imaginilor pe care poeta le desprinde fie dintr-o imaginație firească, fie chiar din concretul lumii prin care trece. Ea pare a nu inventa nimic, ci mai curînd redă în forme poetice, în bruioane mai curînd, realități ce par a fi uitate acolo pentru totdeauna, ca multe altele de altfel, fără a face din ele locuri transferate pe vecie în cuvinte, într-un limbaj, nici el prea bogat, dar sugestiv. Cîteva poeme scurte sunt de-a dreptul impresionante: „între coperțile nesfîrșite ale romanelor ședea/ o Ină,/ sau o Ină nesfîrșită strîngea-n pumni cuvintele/ și le sugea gîtul.” (pag. 36) Văd aici o imagine venită parcă din proza fantastică a lui Mircea Eliade. Ori: „mi-am întins dorul la uscat pe genunchii tău./ umbre noi îmi despoaie umbrele vechi./ mi-e gîndul potecă.” (pag. 37). Sincope ce țin mai mult de tehnica haiku-ului, care însă depășesc stările seci ale acestui gen de poezie fixă, de împrumut. E mult mai mult aici. Și iar Bacovia, nu ca o obsesie, ci ca un punct durabil de sprijin . „noiembrie ce-mi miroși a Bacovia/ acoperă-ți amanții cu ploaie./ culcă-i în podea.” (pag. 42).

Stilul telegrafic, de telegramă transmisă printr-un telex vechi, se remarcă mai în toate poemele Alinei Simona Dragomir. Și asta nu pentru că ar fi un refugiu, o salvare sau o creare de metodă petică, de așezare în pagină, ci pentru că poeta chiar așa comunică , telegrafic, preluînd din mediul înconjurător tot ce vede și trăiește, comunicînd apoi în timp, unor posibili adresanți ceea ce ea dorește să le transmită, Și se pare că găsește receptori, care îi pot răspunde prin citirea acestei cărți de poezie, în felul ei curajoase, fără pic de balast în ea, cu, totuși, unele abandonări în registru calm, ușor depășit, al unor transcrieri leneșe, comode. O poetă care, negreșit, va evolua spre mai bine. Că bine este acum.

Gellu DORIAN

 („Convorbiri literare”, nr. 10, oct. 2018)

Setting

Layout

reset default