Agonia lecturii

Share

„Doar marea suferință descătușează spiritul cu adevărat… Stau la îndoială dacă această durere ne face «mai buni», dar ceea ce știu e că ne face mai profunzi” – scrisese Nietzsche în Diefrohliche Wissenschaft.

Și ce altă suferință mai mare decât agonia lecturii în ziua de azi? Citind romanele labirintice ale lui Nicolae Stan, cu atrocele lor provocări intelectuale, ai revelația halului în care a decăzut omul contemporan transformat de high-tech și de divertisment într-un invalid: dacă luptându-te să escaladezi pagină cu pagină asemenea fortificații complexe nu ai palpitații, nu-ți vâjâie capul, nu te încearcă nici un junghi, nici o migrenă, nici măcar o jenă, înseamnă că ești mort și n-ai aflat încă.

O confirmare în plus o aduce, iată, sofisticatul demers filosofic și estetic la care autorul Apei negre s-a înhămat în acest cel mai recent roman al său, Agonia lui Constantin (Editura Junimea, 2018), în comparație cu care, bunăoară, biograficul Agonie și extaz al lui Irving Stone sau detectivist-biograficul Agonia lui Turing al lui David Lagercrantz (2016), oricât de agreabile ar fi ele și de vandabile, sunt jucării beletristice.

Făcând figură de ben ha Elohim trimis de Cel-de-sus „la munca de jos” a condiției umane pentru a învăța de la sapă pentru mapă, teandricul Constantin Constantinescu (redundanță onomastică plină de tâlc, de care nu este străină nici impresia că vulpoiul de autor și-ar fi furișat printre silabe propriul patronim) oferă un exemplu de voluntarism egocentric despre care gurile rele ar putea glumi diagnosticându-l ca pe un caz mai mult sau mai puțin clinic de folie des grandeurs. Venirea lui pe lume e consemnată psalmic: „Fraged vlăstar al întâiului Om. Ascultă și ia aminte. Te afli în dimineața frumoasă a vieții tale! Grozave sunt promisiunile ei de fericire! Iată, picături curate de rouă, ca mărgelele de sidef, strălucesc neasemuit în iarba verde și deasă. (…) În această grădină miraculoasă, omule, vei străluci de parcă-ai fi îmbrăcat cu haine de aur și pietre prețioase. (…) Fii gata, Constantine!” Iar ghidajul la modul vocativ va rămâne o permanență pe parcursul celor douăzeci și opt de ani de viață hărăziți pe pământ celui astfel „înomenit” (pentru a împrumuta aici inovația conceptuală adusă de Lossky miraculoasei „întrupări” kenotice), făcând din istoria acestui Costică un soi de evanghelie apocrifă: „Să-ți faci drum printre jivine, printre fiare sălbatice, fără teamă: lumea mai mult mârâie decât mușcă. (…) Ieși la lumină și fii propriul tău păstor. Căci zilele alunecă ușor, neauzit, ca norii în văzduh…” etc. Doar ultimele pagini, neîndoielnic cele mai încărcate de lirism, devin monologale odată cu moartea eroului, regizată de el însuși, și cu „carantina” celor șase săptămâni tranzitorii dinaintea lansării către alte lumi mai bune, când nu-ți trebuie neapărat ureche muzicală ca să percepi un cântec de lebădă narcisic: „Voi părăsi fericit, curând, praful și pulberea, gloata și piața. Voi fi ușor ca fulgul, slobod ca porumbeii… Voi veni la tine, în cea mai liniștită dintre lumi, unde eu sunt toate și toate sunt în mine. (…) Cu un efort dureros, sfâșietor, mă adun din toate colțurile frumosului și nobilului meu corp, începând de la unghii, de la degete (…) către capul aristocratic și atât de distins!… Mă smulg cu tristețe nesfârșită de pe carnea și oasele și mușchii și nervii mei plăcuți și primitori (…) mă rup chinuitor, în bocete și strigăte neauzite, de coapsele și șoldurile care (…) în arcuirea lor drăgăstoasă au protejat și hrănit mădularul princiar, puternic și rarisim, cel pentru care fetele, femeile, oriunde ar fi fost, alergau fascinate și arzând de dorință, așa cum se povestea despre teribilul Terente cu care m-a asociat, încă de la venirea pe lume, primul meu medic (…) Și cu un efort venit din alte sfere, neomenesc, întristat și mâhnit, cotropit de păreri de rău neostoite, mă lepăd în veșnicie de magnificul meu corp (…) despovărat, suplu și liber, mă înalț, mă înalț, mă înalț… (…) Deasupra a tot și a toate. învăluit în slavă, sunt una cu ea.”

De bună seamă, nu poate apărea altfel decât paradoxală o hagiografie întocmită taman unui asemenea egolatru care, în aceeași măsură în care se lasă copleșit de admirație pentru propria persoană, nutrește față de semeni tot atâtea sentimente ca o păpușă Bărbie sau un ursuleț de pluș. Numai că lucrurile nu stau chiar așa de simplu pe cât arată. Constantin nu este un Samson Agonistes precum al lui John Milton (în Elada antică, agonistes era luptătorul din arenă) care să-i bată de unul singur pe filisteni cu o falcă de măgar. El are de luptat cu propria condiție umană. Ceea ce pretextează invenția epică a lui Nicolae Stan este, de fapt, o profundă parabolă a crizei singurătății și alienării omului, călător efemer și stingher pe pământ precum într-o gară de tranzit. O criză, însă, răstălmăcită astăzi de modernitate care, în lipsă de remedii, caută să salveze cel puțin aparențele, pretinzând că ar fi găsit în avantajele și virtuțile individualismului jumătatea plină a paharului, dacă nu chiar o rețetă a succesului social. „Ferm” în voința lui egolatră după cum o anunță chiar numele, eroul său nu este doar un vehicul al narațiunii, ci și al istoriei gândirii, apt să te transporte până la uitata Descumpănire a lui Arjuna ce intoduce Bhagavad-Gīta, până la Nietzsche (Willensfreiheit und Fatum și mai ales Also sprach Zarathustra), la teoria acțiunii sociale a lui Max Weber și chiar la psihologia narcisică din studiile lui Jean Piaget. Desigur, chiar și fără acest voiaj în trecut, lupta cu cele trei sute de pagini ale romanului rămâne o încercare grea pentru acela ce se-ncumetă, așa cum ziceam dintru început, însă, în compensație, timpul nu va fi pierdut.

Emil LUNGEANU

(„Luceafărul”, nr. 9, septembrie 2018)

Setting

Layout

reset default