Paul Gorban, în prefaţa sa îl defineşte pe Tucu Moroşanu ca un adevărat „vizir bătrîn privindu-şi haremul: haremul de cuvinte” şi nu cred că greşeşte pentru că, asemenea bătrînului imaginat de prefaţator, poetul priveşte lumea prin ocheanul de cuvinte ca apoi să se lase lapidat de semnele grafice pe care le decodifică cu o anume eleganţă: „Ochii cît cuprind / Aramă prin grind // În fîn necosit / Îndemn la iubit// Dor nedesluşit / De copil găsit // Nori menind pe zare / A înstrăinare // Reverii uscate / De singurătate // Unde-n altă parte / Loc mai bun de moarte?”. Sub această provocare baladesc / mioritică a regenerării imaginilor se „ascunde” Tucu Moroşanu însoţit de: „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” cele care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”. Aflat la graniţa sensibilă dintre oniric şi realul supradimensionat, Tucu Moroşanu ne avertizează în poemele sale că: „De obicei morţii / Nu-şi iau visele cu ei. / Ni le lasă aici spre a face / Cum vom şti eu ele, // Pentru unele se găsesc cumpărători, / Altele rămîn să agaseze / Doar cu simpla prezenţă / Insignifianţi ori puternici/. Complicând realitatea „această stare halucinatorie, stare pe care o găsim destul de des în poemele lui Tucu Morosanu, nu complică realitatea, ci mat degrabă o transpun într-o altă realitate, acolo unde stăpîni ai imperiului sînt „Vameşii cimitirelor din imperiul uitării”. În fond. el rămîne mereu un copil şi ştie că „nu poate exista în lume / Copil să nu viseze la ceva. / Indiferent culoarea pielii cum e /Că-şi face jucării de mucava, // Sau că primeşte altul daruri scumpe…” prin ochii poetului, visele copilăriei rămîn, mereu, la fel de emoţionante. „Tucu Moroşanu trăieşte însă, spune Al. Zotta, în deplinul iremediabil al civilizaţiei rurale, fapt ce-i produce regrete adînci şi melancolii nepotolite. El înfăţişează aspectele dramatice ale sfârşitului inexorabil ai lumii patriarhale, pe care nădăjduieşte să o întîlnească, dincolo, în eternitate, unde e gata să se mute.” Nu aş fi atît de ferm precum este Al. Zotta şi să spun că Tucu Moroşanu trăieşte în declinul civilizaţiei rurale,  ci dimpotrivă, el zideşte, din fiecare mică sau mare întîmplare un templu al veşniciei, un templu pe care îl fixează în memoria cititorului. Faptul că ştie să se „copilărească”, că ştie să-şi etaleze, fie şi în joacă, visele este un semn de temeinicie şi de credinţă în acest univers „patriarhal”, această lume pe care nu numai că şi-o asumă ci în care el se regăseşte şi cu care se mîndreşte. Tot la fel se regăseşte, cu bucurie, şi în „Agapă la Iaşi” un poem-cronică scrisă la Buna Vestire cînd tocmai „Venise noaptea de isvod”. Demonstrînd că are şi umor şi că poezia sa nu e numai tristeţe şi „Loc mai bun de moarte”, Tucu Moroşanu devine tot mai sigur pe uneltele sale ştiind să mînuiască „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”.

(Vitrina cărţilor, „Convorbiri literare”, nr. 1(229), ianuarie 2015)

Paul Gorban, în prefaţa sa îl defineşte pe Tucu Moroşanu ca un adevărat „vizir bătrîn privindu-şi haremul: haremul de cuvinte” şi nu cred că greşeşte pentru că, asemenea bătrînului imaginat de prefaţator, poetul priveşte lumea prin ocheanul de cuvinte ca apoi să se lase lapidat de semnele grafice pe care le decodifică cu o anume eleganţă: „Ochii cît cuprind / Aramă prin grind // În fîn necosit / Îndemn la iubit// Dor nedesluşit / De copil găsit // Nori menind pe zare / A înstrăinare // Reverii uscate / De singurătate // Unde-n altă parte / Loc mai bun de moarte?”. Sub această provocare baladesc / mioritică a regenerării imaginilor se „ascunde” Tucu Moroşanu însoţit de: „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” cele care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”. Aflat la graniţa sensibilă dintre oniric şi realul supradimensionat, Tucu Moroşanu ne avertizează în poemele sale că: „De obicei morţii / Nu-şi iau visele cu ei. / Ni le lasă aici spre a face / Cum vom şti eu ele, // Pentru unele se găsesc cumpărători, / Altele rămîn să agaseze / Doar cu simpla prezenţă / Insignifianţi ori puternici/. Complicând realitatea „această stare halucinatorie, stare pe care o găsim destul de des în poemele lui Tucu Morosanu, nu complică realitatea, ci mat degrabă o transpun într-o altă realitate, acolo unde stăpîni ai imperiului sînt „Vameşii cimitirelor din imperiul uitării”. În fond. el rămîne mereu un copil şi ştie că „nu poate exista în lume / Copil să nu viseze la ceva. / Indiferent culoarea pielii cum e /Că-şi face jucării de mucava, // Sau că primeşte altul daruri scumpe…” prin ochii poetului, visele copilăriei rămîn, mereu, la fel de emoţionante. „Tucu Moroşanu trăieşte însă, spune Al. Zotta, în deplinul iremediabil al civilizaţiei rurale, fapt ce-i produce regrete adînci şi melancolii nepotolite. El înfăţişează aspectele dramatice ale sfârşitului inexorabil ai lumii patriarhale, pe care nădăjduieşte să o întîlnească, dincolo, în eternitate, unde e gata să se mute.” Nu aş fi atît de ferm precum este Al. Zotta şi să spun că Tucu Moroşanu trăieşte în declinul civilizaţiei rurale,  ci dimpotrivă, el zideşte, din fiecare mică sau mare întîmplare un templu al veşniciei, un templu pe care îl fixează în memoria cititorului. Faptul că ştie să se „copilărească”, că ştie să-şi etaleze, fie şi în joacă, visele este un semn de temeinicie şi de credinţă în acest univers „patriarhal”, această lume pe care nu numai că şi-o asumă ci în care el se regăseşte şi cu care se mîndreşte. Tot la fel se regăseşte, cu bucurie, şi în „Agapă la Iaşi” un poem-cronică scrisă la Buna Vestire cînd tocmai „Venise noaptea de isvod”. Demonstrînd că are şi umor şi că poezia sa nu e numai tristeţe şi „Loc mai bun de moarte”, Tucu Moroşanu devine tot mai sigur pe uneltele sale ştiind să mînuiască „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”.

(Vitrina cărţilor, „Convorbiri literare”, nr. 1(229), ianuarie 2015)

Paul Gorban, în prefaţa sa îl defineşte pe Tucu Moroşanu ca un adevărat „vizir bătrîn privindu-şi haremul: haremul de cuvinte” şi nu cred că greşeşte pentru că, asemenea bătrînului imaginat de prefaţator, poetul priveşte lumea prin ocheanul de cuvinte ca apoi să se lase lapidat de semnele grafice pe care le decodifică cu o anume eleganţă: „Ochii cît cuprind / Aramă prin grind // În fîn necosit / Îndemn la iubit// Dor nedesluşit / De copil găsit // Nori menind pe zare / A înstrăinare // Reverii uscate / De singurătate // Unde-n altă parte / Loc mai bun de moarte?”. Sub această provocare baladesc / mioritică a regenerării imaginilor se „ascunde” Tucu Moroşanu însoţit de: „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” cele care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”. Aflat la graniţa sensibilă dintre oniric şi realul supradimensionat, Tucu Moroşanu ne avertizează în poemele sale că: „De obicei morţii / Nu-şi iau visele cu ei. / Ni le lasă aici spre a face / Cum vom şti eu ele, // Pentru unele se găsesc cumpărători, / Altele rămîn să agaseze / Doar cu simpla prezenţă / Insignifianţi ori puternici/. Complicând realitatea „această stare halucinatorie, stare pe care o găsim destul de des în poemele lui Tucu Morosanu, nu complică realitatea, ci mat degrabă o transpun într-o altă realitate, acolo unde stăpîni ai imperiului sînt „Vameşii cimitirelor din imperiul uitării”. În fond. el rămîne mereu un copil şi ştie că „nu poate exista în lume / Copil să nu viseze la ceva. / Indiferent culoarea pielii cum e /Că-şi face jucării de mucava, // Sau că primeşte altul daruri scumpe…” prin ochii poetului, visele copilăriei rămîn, mereu, la fel de emoţionante. „Tucu Moroşanu trăieşte însă, spune Al. Zotta, în deplinul iremediabil al civilizaţiei rurale, fapt ce-i produce regrete adînci şi melancolii nepotolite. El înfăţişează aspectele dramatice ale sfârşitului inexorabil ai lumii patriarhale, pe care nădăjduieşte să o întîlnească, dincolo, în eternitate, unde e gata să se mute.” Nu aş fi atît de ferm precum este Al. Zotta şi să spun că Tucu Moroşanu trăieşte în declinul civilizaţiei rurale,  ci dimpotrivă, el zideşte, din fiecare mică sau mare întîmplare un templu al veşniciei, un templu pe care îl fixează în memoria cititorului. Faptul că ştie să se „copilărească”, că ştie să-şi etaleze, fie şi în joacă, visele este un semn de temeinicie şi de credinţă în acest univers „patriarhal”, această lume pe care nu numai că şi-o asumă ci în care el se regăseşte şi cu care se mîndreşte. Tot la fel se regăseşte, cu bucurie, şi în „Agapă la Iaşi” un poem-cronică scrisă la Buna Vestire cînd tocmai „Venise noaptea de isvod”. Demonstrînd că are şi umor şi că poezia sa nu e numai tristeţe şi „Loc mai bun de moarte”, Tucu Moroşanu devine tot mai sigur pe uneltele sale ştiind să mînuiască „Făclia de răşină pentru fiare, / Baltagul şi cuţitul cu stricnele” care „Aşteaptă zgribulite să coboare / Lumina vetrei negre peste ele”.

(Vitrina cărţilor, „Convorbiri literare”, nr. 1(229), ianuarie 2015)